Ghebele – carnea alba a pamantului
Ghebele sau opinticii sunt ciupercile binecunoscute de toti cei care isi garnisesc toamna camara cu tot soiul de chestii comestibile printre care desigur si cateva borcane cu personajul de azi – ghebele.
Cresc pe copaci, la radacina lor, pe langa ei, deoarece ii paraziteaza si le produce mucegaiul alb. Le gasim in padurile de conifere, de foioase, in livezi, incepand din luna august. In cantitati foarte mari cresc in septembrie si octombrie. Cei care se bucura de gradina proprie poate n-ar strica sa le caute si la ei acasa (nu stii niciodata de unde „sare” ciuperca).
Palaria, 4-15 cm, destul de consistenta, este, la inceput, emisferica, apoi din ce in ce mai plata, iar la sfarsitul maturizarii chiar adancita. Cuticula este neteda, lucioasa pe vreme umeda si mata pe timp uscat, acoperita de numerosi solzi maronii, ascutiti si curbati, mult mai desi in centrul palariei si mai rari catre margine, care de cele mai multe ori este neteda si cu striatii vizibile. La exemplarele mature solzii pot lipsi in totalitate. Piciorul, 5-20 cm, este cilindric, alungit, cu baza uneori accentuat bulboasa, deseori curbat in jos si cu aspect pufos.
Lamele sunt dese, acoperite cu un val la ciupercile tinere. Culorea lor este alb-crem, apoi la maturitate bruna.
Carnea este albicioasa, frageda cea a palariei si fibros-lemnoasa cea a piciorului, cu miros specific de ciuperca si cu gust usor amarui.
Creste in grupuri de 5—15 (20) exemplare, pe cioatele de rasinoase, de fag si alte specii, pe lemne putrede cat si pe radacinile arborilor vii sau morti.
Toamna pana la primul inghet. Poate fi confundata cu Galerina mutabilis si mai mult cu o specie mai rara, Armillaria tabescens, amandoua foarte bune de mancat, sau cu Hypholoma fasciculare, otravitoare si cu gust foarte amar pe care si-l pastreaza chiar si dupa preparare, facand ca orice mancare in care ar putea ajunge din intamplare sa devina de neconsumat din cauza gustului neplacut.
