Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie de istorie lui Mihai de Hohenzollern (1)
23 August – „Ziua Trădării României de către fostul Rege Mihai”
Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale, religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944 despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului.
O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca).
Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele” comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.
Maresalul Ion Antonescu vs Regele Mihai
Actul de la 23 august 1944 s-a aflat de-a lungul anilor în atenţia noastră, consacrându-i, în temeiul cercetărilor în arhive şi biblioteci, române sau străine, studii şi culegeri, monografii şi volume de documente, publicate singur sau în colaborare cu Aurică Simion, V. F. Dobrinescu, Ioan Scurtu ş.a.
Nu am de ce să neglijez propriile erori, unele de înţeles, sub presiunea timpului sau regimul cenzurii, iar altele – nu! Ulterior anului 1989, studiile consacrate Mareşalului Antonescu, devenind posibile, tratarea în context a actului de la 23 august s-a impus de la sine în spiritul adevărului. Nefiind în discuţie un bilanţ, admitem rolul major pe scena politică al Mareşalului, care, la un moment dat, în mod precis la „procesul marii trădări naţionale” din mai 1946, a declarat, defel exagerat, că el a fost acela care realmente a „fixat” în istorie data de 23 august 1944 (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 553).
Conducătorul Statului a fost informat asupra preparativelor complotiştilor (regele, grupările politice şi militarii trădători, conexiunile externe), dar, cu convingerea fermă că, în cele din urmă, tot el avea a alege şi stabili momentul cotiturii României în Războiul Mondial din 1939-1945, n-a reacţionat decisiv (despre eforturile din „ultima clipă” vezi Gh. Buzatu, Dana Beldiman, eds., 23 august 1939-1944 – România şi proba bumerangului, Bucureşti, 2011).
Au profitat în schimb regele şi oamenii lui care s-au pripit – teama de oriunde şi de oricând a puciştilor de duzină! – şi au trecut la … fapte, în ziua Z şi la ora H, adică la arestarea Mareşalului, care a fost predat fără întârziere comuniştilor din Bucureşti şi ulterior ruşilor, care l-au tratat un timp ca „deţinut de lux” şi apoi întemniţat la Lubianka, fiind readus la 9 aprilie 1946 în Bucureşti, pentru a fi „judecat”, condamnat la moarte şi executat, la 1 iunie 1946, împreună cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu.
Pentru cititor este de mare interes să cunoască varianta lui Mihai I despre cele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti: „… Am stat de vorbă cu Mareşalul şi cu ministrul de Externe peste o oră. Mihai Antonescu ne-a dat dreptate, Generalului Sănătescu şi mie, s-a arătat de acord cu cererea unui armistiţiu, dar aştepta hotărârea Mareşalului. El era obosit, arţăgos chiar. Evident lucru, declaraţia lui Molotov nu putea fi considerată satisfăcătoare, dat fiind concepţiile politice ale Moscovei, dar nici asigurări de a păstra neştirbite hotarele ţării nimeni nu le putea obţine.
Totuşi, Mareşalul refuza, tăios, orice armistiţiu fără asemenea asigurări. Era fără îndoială dezamăgit de Hitler şi poate chiar de el însuşi, de încrederea neţărmurită pe care o avusese în victoria Germană […]
Am încercat să-l conving că mai presus de soarta fiecăruia dintre noi este soarta Ţării noastre. Inutil, nici nu mai răspundea, mârâia doar că refuza. I-am propus atunci, conform planului stabilit cu şefii partidelor politice, cu care pregătisem audienţa, să demisioneze pentru ca un nou guvern să ceară imediat armistiţiu. La această propunere s-a înfuriat. Poate credea că vreau eu s-o fac pe dictatorul, poate nu înţelesese că nu eu, ci un guvern va cere armistiţiu, precum se cuvine în democraţie, într-o monarhie constituţională. Fapt este că n-a vrut să audă de demisie, striga că nu va lăsa ţara pe mâna unui copil, şi va lupta până la capăt. Spunea, dar nu părea convins, spunând că armata română, regrupată în Carpaţi, ca într-o citadelă, va reuşi cu ajutorul armatei germane să-i gonească pe sovietici din ţară şi că, în plus, avea încă 12 divizii pe front…´´ (apud Regele Mihai, în “România Liberă” pe Internet 26 August 2000; Traian Golea, Actul de la 23 august 1944, văzut de regele Mihai ca autor, Hallandale, Florida, Studii Istorice Româneşti, 2001).
Gen Constantin Sanatescu (1885-1947), era „succesorul” nemijlocit al Mareşalului ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, (în foto alăturat).
Despre complotişti, pe care îi cunoştea prea bine şi în supraveghea îndeaproape, prin serviciile sale secrete, Mareşalul nu avea decât cuvinte de profunda dispreţ.
Puciştii, nota de exemplu Antonescu pe un raport al SSI-ului din 23 iunie 1944, nu-şi asumaseră decât un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul!
Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”.
Să nu ne închipuim că, atunci, Mareşalul i-a nominalizat, toţi dovedindu-se „păioase”, „nişte zdrenţe [care] s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie” (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, p. 545).
Generalul Nicolae Rădescu (1876-1953) (în foto jos)
De reţinut că, în septembrie 1944, însuşi V. M. Molotov, primindu-i la Moscova pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi ceilalţi delegaţi ai Bucureştilor pentru dictarea Armistiţiului din 12/13.9.1944, le-a declarat fără rezerve că „Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [reprezentaţi] o aventură” (cf. A. S. Marinescu, O contribuţie la istoria Exilului Românesc, vol. 5, Bucureşti, 2005, p. 18-19). Era, fără îndoială, grav că un personaj de talia lui Molotov, alter ego-ul lui Stalin, ajunsese la un asemenea adevăr prenumărându-i pe oamenii de la 23 august 1944 în tagma aventuriştilor, iar opera lor ca atare – tot o aventură!
Deja în septembrie 1944, aşadar, Kremlinul trecuse România în rândul sateliţilor, impunându-i un tratament corespunzător, în urma succesului operaţiunii de anvergură Iaşi-Chişinău dar şi ca rezultat al trădării de la 23 august 1944, dar şi graţie acordului tacit ori expres al SUA şi Marii Britanii.
Ceea ce, evident, prevestea un şir de nenorociri legate de modul în care Moscova avea să-şi exercite „mandatul” asumat, cu sau fără voia Washigtonului şi Londrei!
Nu avea să fie, în consecinţă, nicidecum surprinzător faptul că, exceptându-l pe rege, silit să abdice la 30 decembrie 1947, restul „eroilor” puciului aveau să-i succeadă, neîntârziat, Mareşalului, care, de altfel, fiind scos în stare de arest din “biroul galben” al Palatului Regal din Bucureşti după orele 17,00 la 23 august 1944, le-a prevestit destinul.
Mareşalul şi trei dintre colaboratorii lui, după cum am precizat, au fost executaţi, dar puciştii, dacă nu au reuşit să se expatrieze (Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Mircea Ioaniţiu) ori să se salveze in-extremis (Emil Bodnăraş, agent al NKVD-ului), aveau să supra-aglomereze închisorile comuniste, unde cei mai mulţi vor suporta ani lungi şi grei de temniţă, unii dintre ei aflându-şi un groaznic sfârşit – Constantin-Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, Ion Mihalache, generalul Aurel Aldea, Lucreţiu Pătrăşcanu (vezi Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993; Mircea Ioaniţiu, Amintiri şi reflexiuni, Bucureşti, 1993; Omagiu lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, Bucureşti, 2003; Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, 1995; Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu.
Regele Mihai salută delegația generalilor ruși (în foto jos).
Enigma morţii sale, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români. 1944-1964, Bucureşti, 1997; Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, I, 1944-1948, Bucureşti, 1997; Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucureşti, 2000; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, 2004; Liviu Vălenaş, Cartea Neagră a României. 1940-1948, Bucureşti, 2006; Gabriel Constantinescu, Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Bucureşti, 2007; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România. 1945-1989, I-II, Bucureşti, 2007; Corneliu Crăciun, Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944, Oradea, 2009; Stelian Neagoe, Decimarea elitei politic, 1944-1964: Cazul baronului Ion Mocsonyi-Styrcea. Generalul Gh. Mihail, Bucureşti, 2009; Şerban Milcoveanu, Testamentul politic al generalului Aurel Aldea (1887-1949)…, Bucureşti, 1999; Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, I, 1944-1946; II, 1947-1964, Bucureşti, 2000-2001; Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, 2003; Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 2005; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu.
Moartea unui lider comunist, Târgovişte, 2011; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai – 4 iunie 1945, Bucureşti, 1999; Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001).
Să fi fost o surpriză ori, cumva, un blestem? … Întrucât unii dintre pucişti au planificat crima, pentru ca apoi să-i suporte consecinţele.
A fost în primul rând cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care, într-o discuţie angajată cu istoricul Gh. I. Brătianu la Biblioteca Academiei Române în 1945, i-a declarat cu suficienţă: „Cine face politică răspunde cu capul. Antonescu va fi împuşcat, căci merită moartea” (apud Nichita Smochină, Memorii, Bucureşti, 2009, p. 520).
– va urma –
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu
Sursa: IonCoja.ro
