Ginsi Adrian si tenisi Paunescu
A avut acces la multimi. A dus cu el cheia, sau formula fermecata, care facea sa coboare punti de trecere spre talazurile umane. Era stapanul potecilor catre simtiri la scara uriasa. Ii placea uriesenia asta, care se potrivea cu gigantismul lui liric si scanteia titanica din el. Cred ca s-a irosit pe cararile inguste si piezise ale politicii, cand el era facut sa croiasca largi bulevarde catre trairi plenare, cu toata incarcatura socialista a cuvantului. Toate dimensionate la proportii megalomane imprumutate din comunism, in care a crezut in modul cel mai neprefacut cu putinta. In viziunea sa poetica, chiar si Canalul Dunare-Marea Neagra, santierul ororilor comuniste, mormantul a loturi intregi de intelectuali si detinuti politici, putea sa fie doar artera albastra spre inima lichida a tarii. A fost un demiurg al versurilor, vizitat deopotriva de inspiratie divina si de mestesug de salahor in tocmirea stihurilor. In largimea generoasa a sufletului sau de Poet au incaput si s-au impletit sonor si soapta inefabila a muzelor dar si voci tenebroase ridicate din adancuri plebee. Fiorul liric eterat la maximum s-a altoit permanent la el cu o materie poetica mai grosiera, singura pe care i-au vazut-o detractorii. Tocmai amestecul asta nerecomandat in nici un manual cu instructiuni de poezie i-a asigurat singularitatea versurilor. Rime delicate turnate de-a valma in furnale de uzina si aduse aici la incandescenta la care traia pe dinauntru. Scotea pe partea cealalta rugi pentru parinti, in care patima disperata, paroxistica a dragostei filiale urla in contrapunct cu dispretul rusinos-omenesc pentru creaturile decrepite si inutile care obisnuiesc sa devina genitorii de la o varsta. Cine poate sa puna in aceeasi poezie simtiri atat de contradictorii poate sa topeasca in acelasi discurs oda ceausista si conjurarea, sau chiar porunca dictatoriala adresata aceluiasi personaj adulat in preambul. In aceeasi editie de Cenaclu Flacara, bardul lui Ceausescu si poetul de curte en-titre infigea cazmale demolatoare in soclul de aur al Epocii.
A fost contradictoriu si complex. A cantat si a trait patimas iubiri aprinse si vinovate, in timp ce gandea si predica matahalos socialismul de sorginte ceausista. Sa recunoastem ca nu oricine poate deambula pe taramul poeziei cu setarile astea incompatibile.
A lasat, cu siguranta, proiecte mari neterminate, planuri generoase zadarnicite de vremuri care nu l-au mai inteles. Tara pe care a iubit-o cu un clocot vecin cu ura i-a devenit prea stramta lui, care c-o poezie o scotea din granite si-i azvarlea hotarele dincolo de Basarabia. A avut o inima mare, dar nu indeajuns cat sa-i mai pompeze sange in toate atriile gandurilor. A murit neimpacat, probabil, ca n-a mai putut reinvia proiectul Cenaclului Flacara, asa cum isi dorea. Cu toata necuviinta, ma bucur ca n-a reusit. Partenerii de resuscitare ar fi fost Leana si Costel de la Vacanta Mare…
Ma tem, de asemenea, de studierea operei lui Adrian Paunescu in gimnaziu. Televiziunile au transmis ieri un mic montaj intr-o sala de clasa de la Scoala „Adrian Paunescu”, unde doamna directoare a intrat si le-a spus copiilor, cu glasul taiat de emotie si timbrul recitarilor imbecile si neinspirate, ca „astazi a murit un mare poet, care ne-a vizitat acum opt ani scoala si ne-a spus sa fim mai buni si mai drepti”.
Mi-e frica si de valorificarea postmoderna a legatului paunescian. Dintr-un puseu patriotard, autoritatilor le-ar putea veni ideea sa-l branduiasca. N-o sa treaca mult si un intrepid patriot va propune ca numele poetului care a salutat candva generatia in blugi si tineretea-n adidasi a patriei sa impodobeasca fie eticheta ginsilor romanesti „Adrian Paunescu high quality” fie talpa baschetilor autohtoni „Jump with A.P.”
Vifor Rotar
