Granarul Europei mai are de-o coliva
Discursurile politicienilor comunisti si, multa vreme dupa aceea, flecarelile postdecembriste fosneau de rodul greu al unui rizibil stereotip agricol: Romania este granarul Europei. Poate in vremea cronicilor lui Strabon, Herodot ori Dio Cassius, de unde aflam ca soldatii romani invadatori marsaluiau prin holde cu graul mai inalt ca sulita. O mai fi ramas ceva din fala lanurilor si in epoca medievala dar, dupa cum stim din alte hrisoave, oamenii locului obisnuiau sa le parjoleasca in calea navalitorilor. Cutuma de razboi care avea oarece merite agricole doar in cazul in care peizanul mioritic voia sa mai schimbe culturile si le ardea pe alea vechi sa pregateasca asolamente pentru cele noi. Granarul Europei redeveneam – daca om fi fost vreodata pana atunci – in zorii epocii moderne, cand slepurile straine navigau spre casa pe Dunare incarcate de grane romanesti. Sintagma s-a copt de-a binele in regimul comunist, cand harnicia taranilor, in solidaritate, bineinteles, cu muncitorii si intelectualii, trebuia sa ne faca sa credem ca dam lumii cereale din belsug si asta era motivul pentru care la noi painea se dadea pe cartela.
Daca n-am mostenit zicerea comunist-agricola si la vremuri de democratie, am preluat, se pare, meteahna de a inregistra in scripte alte suprafete decat cele care exista in realitate in teren. Daca agricultorii lui Ceausescu umflau cifrele raportarilor la hectar ca sa-i intretina carmaciului iluzia unei agriculturi prospere si sa-i legene in unduirea spicelor megalomania funciar-agrara, arpentorii ministerelor agricole din decembrie 89 incoace nu sunt nici ei mai breji la masuratori. Una din nenumaratele tare ale agriculturii romanesti este ca suprafetele din scripte, unele neactualizate de pe cand erau scrise in maghiara sau germana, nu bat cu cele de la fata locului. Loturile de teren sunt, vasazica, suprasubscrise, o notiune la fel de incalcita ca o holda de canepa prin care au trecut vitele satului.
Faramitarea terenurilor este, apoi, cealalta mare, uriasa prostie care s-a facut dupa Revolutie, in lumina chioara pe care o percepeam noi atunci din aura democratiei si a proprietatii. Mecanicizarea la scara ridicata, singura care ar da sens unei agriculturi care sa merite un minister, nu se mai poate practica pe loturile faramitate ale proprietarilor, daca nu cumva sunt deja tocate si mai marunt in nesfarsite procese pentru mutarea unor tarusi cadastrali si traditionalele pricini cu iz agricol din satul romanesc.
Ca un facut, taman anul asta, cand traseul niciunei autostrazi sau sosele mai acatarii nu ameninta omogenitatea vreunei suprafete agricole cu procese de despagubire, statul nu intentioneaza sa faca nimic, dar absolut nimic pentru comasarea terenurilor.
Speranta reconstituirii unei agriculturi pe masura fanteziilor cu granarul Europei moare ultima si in lanul vechilor raportari umflate la hectar. Cat mai e grau pentru coliva…
Vifor Rotar
