Haiducia la români (1)
Fenomenul haiduciei, forma a brigandajului agreata de catre populatiile nemultumite de Sistem, a devenit semnificativ în estul Europei dupa instaurarea dominatiei otomane în Balcani. Chiar si la debutul modernitatii, în timp ce în Occident „padurile si drumurile erau curatate de tâlhari, în defileele din Balcani se impuneau asa-numitele cete de haiduci, „tâlharii înarmati“ care traiau de pe urma atacurilor asupra feudalilor locali si a negustorilor aflati în tranzit (v. Norbert Mappes Niediek, „Balkan-Mafia“, în „Magazin istoric“, nr. 2, 2005).
În acest spatiu, mai mult decât în Europa Occidentala, briganzii erau organizati în bande înarmate care se adaposteau în zonele împadurite si atacau, apoi jefuiau tintele mentionate.
În timp ce „în Vest, statul si cetatenii se coalizau împotriva lor, în Sud-Est, tâlharii si cetatenii se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri)“. Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general asemanator cu cel manifestat în culturile meditereneene. Apoi, si ca urmare a unor mode culturale, aceiasi vor deveni obiect al empatiei si al adulatiei de expresie romantica.
De la Baba Novac la Popa Sapca
Informatii despe haiducii care actionau în Moldova, Tara Româneasca si Transilvania apar doar din a doua jumatate a secolului XVI. Baba Novac, legendarii Novacesti (celebru a fost Gruia, unul dintre fiii lui Novac) si Iorgu Iorgovan sunt de fapt niste „viteji“, personaje supuse unor probe initiatice, aflate la frontiera dintre lumea basmului si stringentele contextului istoric. La origini, haiducii din Principatele dunarene erau ostasi lefegii.
Corpul haiducilor s-a format, se pare, din initiativa lui Ieremia Movila, dupa modelul unei unitati similare din Polonia. În iunie 1565, Stefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, venind din Transilvania, a atacat Moldova „cu multi haiduci“. Ocazional, haiducii jefuiau creând probleme autoritatilor, dar si locuitorilor.
Ca orice corp de mercenari – cazaci, seimeni, dorobanti – haiducii erau condusi de un capitan. În secolul XVIII, haiducia devine un fenomen social, dobândeste justificari justitiare, motivatii antifanariote si antiotomane. Probabil ca aceasta din ultima caracteristica a fost si efectul unei contaminari culturale datorate contactelor relativ constante si de durata cu miscarile insurectionale ale haiducilor sud-dunareni.
Oricum, traditia a pastrat amintirea structurii militare a bandelor de lefegii, cetele de haiduci (în fapt, bande de briganzi motivati de relatiile personale defectuoase cu societatea) cultivând perpetuarea „minimalista“ a fostelor corpuscule militare. La începuturile miscarii haiducesti din Moldova, Tara Româneasca si Transilvania, „tâlharii de codru“, cei care „tineau drumurile“, purtau si numele generic de „codreni“.
De altfel, este dificil sa operezi cu diferentieri atunci când vorbesti despre caracterul haiduciei românesti. Frontiera dintre actul justitiar asa cum era acesta închipuit în imaginarul social (dar si în cel livresc de inspiratie romantica) si brigandaj ca forma de „criminalitate“ este greu de stabilit. În practica, în demersurile justitiare „clasice“ (despre acestea exista informatii care provin uneori exclusiv doar în discursul popular) exista, la modul inevitabil, un amestec oarecum surprinzator: mai întâi, opresorul („ciocoiul“) era lipsit de bunuri, prin actiuni agresive care uneori însemnau si torturarea sau chiar uciderea victimei; urma, ipotetic vorbind (în balada populara, acest moment, daca a existat ca secventa episodica, a fost prea putin valorificat), repartizarea egalitarista a bunurilor dobândite între ceata haiduceasca si „nevoiasi“ (acestia din urma erau, de regula, gazdele si tainuitorii haiducilor, precum si saracii alesi din zona de actiune a bandei).
Actiunile haiducilor aveau, de regula, caracter sporadic si sezonier, fiind concretizate în „lovituri“. Acestea nu prezentau aspectul de conflict armat decât în teritoriile sud-dunarene, unde ocupantul era totodata si feudalul abuziv. Mai mult, în practica haiduciei din secolul XIX, jaful parea singura ratiune, confuzia semantica din discursul popular despre haiduci fiind absoluta – haiducul devenea „hotoman“, tâlharul era „haiduc“ („codrean“, „paunasul codrilor“); în logica populara semnificativ era doar actul razvratirii, al „razbunarii“ individuale si sociale, al iesirii din norma opresiva. (urmare din pagina 23)
Numarul haiducilor a crescut la începutul secolului XIX, înainte si dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu, proportiile fenomenului social fiind atât de mari încât se poate vorbi, pentru acea epoca, chiar de o moda. Timp de aproximativ 300 de ani (cca. 1560-1860) a existat un lung si neîntrerupt sir de haiduci celebri. Vremea haiducilor apune în preajma Unirii Principatelor, odata cu revolutionarul Popa Sapca, ultimul rebel care ridicase la lupta cetele de haiduci olteni.
Haiduci si „hotomani“
Haiducii legendari, cântati de rapsozi si amintiti de scriitori romantici, cultivati apoi de discursul nationalist si/sau egalitarist au fost Pintea Viteazu, Codreanu, Ionita Tunsul, Iancu Jianu, Andrii Popa, Nicolae Grozea. În schimb, dupa 1848, domina tipologia „hotomanului“, doar modul de viata si imaginea de sine fiind haiducesti; „loviturile“ se realizau atunci pe seama unor categorii sociale care nu aveau cum sa fie integrate în specia sociala a „ciocoiului“ – negustori (mai ales suditi), mocani, oameni cu o oarecare stare sociala si erau urmate, în multe cazuri, de ucideri.
Sa fi realizat rapsodul popular, respectiv consumatorul cultural, un compromis vizavi de imaginara etica haiduceasca, sa fi acceptat crima în sistemul normei haiducesti?
Haiducul ca prezenta istorica va intra relativ târziu în literatura de fictiune, vor aparea nuvele, piese de teatru, romane istorice, dar fara succese notabile la public. Haiducul ca razvratit proscris, ca raufacator a devenit un personaj semnificativ în galeria eroilor „romantici“, fiind configurat de ideologia aferenta ca oponent al sistemului conservator, opresiv chiar.
Haiducul, justitiarul prin definitie, asa cum a fost acesta imaginat ca model de erou social de catre romanticii care au absolutizat imageria populara a temei, haiducul ca „print al hotilor“ a fost o prezenta constanta în viata (culturala) a românilor si dupa consumarea epocii de aur a haiduciei (secolul XVIII – prima jumatate a secolului XIX).
Beneficiari ai acestui imaginar vor fi însa si hotii ordinari, chiar asasinii platiti din a doua jumatate a secolului XIX. Literatura de fictiune, dar si folcloristii, cu câteva exceptii, îi vor ignora pe acestia din urma, în timp ce populatia va recicla cliseele romantice livresti.
Câteva elemente din retorica romantica a temei haiducului sunt conservate, în perioada interbelica, în discursul legionar despre Celalalt, asa cum este el exprimat în cântecele legionare, în cultul codrului, în încercarile de a-i asigura o genealogie autohtona Capitanului Codreanu, în mistica nationalista în care dusmanul este perceput ca „ciocoi“, iar legionarul ca „voinic“, „haiduc“.
Termenul va fi aplicat, dupa instalarea comunismului, si celor care au luptat în miscarea de rezistenta anticomunista din munti. Haiducii au devenit, prin imageria pusa în circulatie de romantici, mai mult personaje literare, mitologice decât personalitati istorice.
Apetenta romantica pentru razvratiti, proscrisi, raufacatori, suflete damnate tine de radicalismele curentului, de înclinatia spre idealizare si sublimare, spre supralicitarea mesianismelor.
Popularitatea haiducilor vizibila în „cântecul batrânesc“ se datoreaza, cu certitudine, si compasiunii manifestate de populatia rurala pentru delincventii care, din cauza gravitatii încadrarii penale (hoti, „tâlhari de drumul mare“, criminali), suportau pedepse grele, chiar pedeapsa capitala: spânzuratori în ulite, executii de Târgul Mosilor sau în târgul din Frumoasa, dupa o viata de alerta permanenta, cu potera pe urme, mai ales dupa ce Voda Caragea a reorganizat aceasta institutie (1812).
Autor: MIHAELA GRANCEA
Sursa: Cultura 210
