Handicapul american (1)
Handicapul lingvisticii americane
Încep prin a semnala o afirmație, de nimeni luată în seamă, a lui Iosif Vissarionovici Stalin. Sună așa: „Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali”. …Pare de o banalitate totală: „Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali”, dar dacă zăbovim puţin asupra ei, constatăm că din această idee decurge o problemă ignorată până acum: cum definim starea de normalitate a unui vorbitor? Dacă-mi aduc bine aminte, Stalin se referea la starea de normalitate fizică a subiectului cercetat, să nu fie cumva un hipoacuzic sau cu defecte de articulare etc. Credem că starea de normalitate lingvistică nu se rezumă la aspectele patologice, care țin de domeniul medicinii ori al fiziologiei, ci vizează şi aspecte propriu zis lingvistice.
Aşadar, ce înseamnă normal și anormal în acest plan, lingvistic, psiho-lingvistic și socio-lingvistic?
După știința mea, încă nu avem o teorie a stării de „normalitate lingvistică”. Ne-ar fi util un inventar al (tuturor) elementelor care compun starea de normalitate lingvistică, și implicit un inventar al formelor curente de abatere de la normalitate.
Bunăoară scrisul, comunicarea prin scris, este o abatere de la normalitate, normală și naturală fiind comunicarea orală. De asemenea, comunicarea prin mass media – presă, radio, televiziune, când emițătorul este mereu emițător, iar receptorul mereu receptor, între cei doi neexistând un dialog, așa cum se întâmplă în mod normal și natural… Chiar și comunicarea prin telefon nu întrunește condițiile normalității, căci normalitatea presupune ca Emițătorul și Receptorul să fie „față către față”, mesajul lingvistic să fie însoțit de semnele vizuale ale mimicii, ale gesticulației etc.
Nefiindu-mi la îndemână și nici în intenție să alcătuiesc un inventar al componentelor stării de normalitate, mă limitez, hic et nunc, să semnalez și să mă opresc mai mult asupra unui singur element, deosebit de important pentru definirea normalității: raportul vorbitorilor cu limba lor maternă. Nici pe departe acest raport nu este același la toți vorbitorii. În mod normal (și natural!), limba maternă este:
(a) limba vorbită în familia în care se naște și crește individul;
(b) limba pe care acesta o deprinde odată cu propria sa umanitate, adică este
(c) limba în care individul învață să gândească, să priceapă lumea;
(d) limba pe care o vorbește neîntrerupt tot restul vieții,
(e) o vorbește într-un mediu în care majoritatea conlocutorilor săi au aceeași limbă maternă!
Din motive care se vor înțelege mai jos, aș adăuga, separat, și aș sublinia că ține de starea de normalitate și faptul că (f) în familia și în mediul lingvistic respectiv limba maternă este aceeași de când se știu cei în cauză. Adică de mai multe generații, aș zice „dintotdeauna”!
În legătură cu această precizare, țin să semnalez ipoteza unor cercetători foarte serioși care susțin că achiziția limbajului începe chiar din timpul existenței intra-uterine, căci numai așa se poate explica, bunăoară, faptul că încă din primele momente de după naștere copiii plâng cu modulații sonore care amintesc intonațiile specifice din limba mamei, adică din viitoarea sa limbă maternă. (A se vedea în acest sens lucrările dnei Katkleen Wermke, de la Universitatea din Wurzburg.)
Mărturisesc că eu unul nu prea am dat crezare sau importanță ideii de viață „sufletească” intra-uterină până de curând, când am aflat din sursă directă (și pentru mine deplin credibilă) despre o întâmplare extraordinară, căreia îi acord valoare de experiment convingător, irefutabil.
Martorul celor povestite mai jos este fosta mea studentă, profesoara Mariana Cheroiu: într-o bună zi, toată familia adunată în fața televizorului, inclusiv nepoțica Flavia, de trei anișori. La un moment dat se anunță la TV că urmează să cânte „Daria” X, la care Flavia noastră ridică capul dintre jucării și, adresându-se celor de față, le zice că pe ea a chemat-o Daria!…
Mama Flaviei, Sânziana Cheroiu, extrem de emoționată, le povestește celorlalți că, în perioada când era însărcinată cu Flavia, și-a pus problema numelui pe care să-l poarte fetița și a decis împreună cu tatăl fetiței că Daria ar fi un nume frumos și potrivit. Pe fetița încă nenăscută „a chemat-o” câteva zile Daria, iar apoi părinții s-au răzgândit și s-au decis la numele Flavia…
I-am pus mamei, dnei Sânziana, câteva întrebări în legătură cu această întâmplare atât de ciudată, care mie mi s-a părut deosebit de interesantă, deplin edificatoare.
Am primit următoarele răspunsuri:
„(1) Am început să vorbim de prenumele Daria imediat după ecografia de la 7 luni.
(2) Am trăit cu gândul că o va chema Daria până cu o lună înainte de naștere, când am încetat să mă mai gândesc la numele Daria.
(3) Nu am discutat prea mult acest subiect cu soțul meu, numai de vreo două-trei ori, dar eu am repetat deseori, în gând sau cu voce tare, cele două prenume: Daria – Flavia.
(4) In discuțiile despre fată nu am numit-o Daria.
(5) Interesant mi s-a părut timpul verbului folosit de Flavia: „Așa mă chema pe mine!”
În condițiile în care lingvistica este o știință care foarte rar și numai periferic, pe mize superficiale, poate să recurgă la experiment, îmi îngădui să atribui acestei relatări valoarea de document excepțional, care poate fi omologată ca experiment lingvistic deosebit de concludent!…
Așadar, fiecare dintre noi începe deprinderea limbii materne încă înainte de a ne naște!
De aceea devine foarte important pentru normalitatea noastră lingvistică (g) să avem parte tot timpul vieții de un mediu lingvistic în care se vorbește limba noastră maternă.
Aș invoca cele de mai sus pentru a atribui un sens (cât mai adânc) dedicației făcute de Varlaam în prefața Cazaniei sale: „Celor născuți întru limba românească”.
Așadar, într-adevăr fiecare dintre noi ne naștem întru o anumită limbă, predestinați sau pregătiți să ne însușim o anumită limbă și întru acea limbă să ne trăim tot parcursul vieții… Orice abatere de la această predestinare înseamnă abatere de la normalitate.
Vorbind tot despre ideea de limbă maternă, aș preciza că, cu rare și nesemnificative excepții, când cineva învață o limbă străină sau ajunge să vorbească zi de zi în altă limbă decât cea maternă – cazul emigranților, de exemplu, niciodată nu va vorbi noua limbă la fel de bine cum vorbește (sau a vorbit!) limba maternă.
Am semnalat cu alte ocazii (vezi eseul Pentru o ecologie a limbajului) apariția în lumea modernă, a noastră, a unui număr tot mai mare de oameni – zeci, sute de milioane, care sunt nevoiți să-și părăsească limba maternă, limbă pe care încep s-o uite de îndată ce intră în alt mediu lingvistic, dar nici pe departe nu reușesc să-și însușească noul idiom decât la un nivel aproximativ, chiar precar, insuficient pentru a avea în acea limbă o viață sufletească autentică.
Inutil să mai spunem și noi, încă o dată, cât de important este limbajul pentru apariția și desfășurarea existenței noastre spirituale.
În momentul de față sunt sute de milioane de oameni aflați în această situație dramatică, al cărei dramatism ne scapă însă, îl tratăm cu totală indiferență: ei nu mai au o limbă în care să-și trăiască cu plenitudine viața sufletească, și din această cauză ei nu duc o existență spirituală autentică. Numai că drama lor trece neobservată, iar lingviștii – și mă refer îndeosebi la așa zișii socio-lingviști, preocupați, în principiu, de comportamentul lingvistic al emigranților, sunt interesați să priceapă numai mecanismele integrării emigranților într-un univers lingvistic nou, felul cum aceștia învață o limbă nouă, un mod de comportament social şi cultural nou etc.
Din păcate, cercetătorii fenomenului respectiv nu au nicio preocupare (și sensibilitate!) pentru „reversul” situației în care se află emigranții: procesul dureros al lepădării de limba maternă, veritabilă alungare din raiul, din paradisul graiului primordial, cel matern, părintesc.
Semnalăm așadar un vast domeniu care așteaptă o cercetare sistematică.
Din vechime, cel puțin de la poetul latin Ennius încoace, cel care susținea că, de vreme ce vorbește trei limbi, are trei suflete, trei inimi – tres cordia, a fost consemnată de nenumărate ori relația dintre „grai și suflet”, dintre limba pe care o vorbește un popor și sufletul etnic al acestuia. În diverse chipuri marile culturi ale lumii și marii vizionari ai semințiilor au afirmat convingerea că există o relație pe cât de strânsă pe atât de subtilă, de gingașă, între limbaj, între graiul părintesc și celelalte componente ale vieții spirituale: tradiții, folclor, istorie, obiceiuri, mentalitate comunitară etc. Toate la un loc alcătuiesc un întreg a cărui organicitate, chiar dacă nu este ușor de demonstrat, este ușor de resimțit și nimeni nu a pus-o la îndoială.
Marile spirite ale fiecărui popor, ale fiecărei culturi naționale, nu au pregetat să afirme și deseori să ilustreze realitatea acestui dat. La el face referire, bunăoară, conceptul de weltanschauung, cu o bibliografie atât de vastă în toate culturile mari.
Peste ocean și un secol și ceva mai târziu, au mers pe urma acestui adevăr, reafirmându-l (re-descoperindu-l), lingviștii Eduard Sapir și Benjamin Whorf, cu teoria care le poartă numele. Va trebui ca, într-o teorie completă a stării de normalitate, să intre și această legătură care, în termeni mai practici, s-ar traduce prin solidaritatea dintre neam(etnie) și grai de-a lungul istoriei pe o perioadă de timp cât mai lungă.
Precizare: rândurile de față sunt gândite și propuse cititorului din perspectiva unei concepții pe cât de înalte (sau adânci!) despre limbaj, pe atât de adecvate realităţii, conform căreia limbajul nu se reduce la un cod de semne care-i permit omului să găsească o adresă, să relateze o întâmplare, să se descurce în relațiile cu autoritățile, la cumpărături și în alte situații similare. Ci împărtășim concepția celor care, ca oameni preocupați de dimensiunea spirituală a umanității, au înțeles rolul excepțional al limbajului în edificarea sufletească a omului, atât ca individ, cât și ca exponent al unei comunități distincte, bine identificate istoric.
Nu ne sfiim să preluăm de la cei mai iluştri predecesori cuvîntul miracol, pentru a ne raporta prin el la ființa umană și la atributele specifice ale acesteia. Șansa pe care o are ființa umană, de a fi minunea cea mai mare din câte le-a înfăptuit AtoateCreatorul divin, se joacă și din perspectiva excelenței graiului uman, căruia îi datorăm poezia, literatura, plăcerea și arta conversației, forţa şi farmecul maieuticii, profunzimile dialogului cu tine însuți, ale vieţii interioare, într-un cuvînt însăși dimensiunea noastră spirituală, fără de care nu poate fi conceput omul!
…Pe om însă îl paște de o vreme pericolul de a-și rata șansa și menirea cu care s-a născut, cu care a fost lăsat în lume, să facă umbră pământului. Acest pericol vizează şi limbajul, laolaltă cu celelalte atribute care dau omului o demnitate unică în Univers. Precum se vede, suntem sensibili şi îngrijorați la semnele degradării limbajului, ale deteriorării componentei spirituale, definitorii pentru om. Impulsul de a semnala aceste primejdii a fost hotărîtor pentru scrierea paginilor de faţă…
…Revenind la ideea de normalitate în funcţionarea şi evoluţia unei limbi, am putea vorbi de o concordanță între glotogeneză și etnogeneză, care, chiar dacă niciodată nu este totală, ea tinde totuși spre ceea ce am putea numi că există sau se produce „în mare măsură”.
Pentru exemplificare, putem să ne întrebăm „în ce măsură” glotogeneza și etnogeneza concordă la români.
Răspunsul: în mare măsură!
Fără să putem cuantifica acest raport pentru a măsura în cifre exacte gradul de concordanță, putem totuși afirma că pentru româno-foni această concordanță este mult mai mare decât pentru anglo-foni, iar dacă facem precizarea (românofonii) „din România” și (anglofonii) „din Statele Unite”, siguranța că nu am greșit este și mai mare, este totală. În alți termeni, mai clari, limba română este limba maternă a majorității celor care vorbesc românește, într-un procent care se apropie mai mult de 100% decât de 50%, să zicem.
Numărul celor ce vorbesc engleza este mult mai mare decât al românofonilor. De câteva ori mai mare!…
În schimb, este mult mai mică, atât în Anglia, cât mai ales în Statele Unite, proporția celor care vorbesc engleza ca limbă maternă. Nu ar fi de mirare dacă am avea de-a face cu un procent de sub 50%!
Adică limba engleză se află în situația de a fi limbă maternă pentru mai puțin de jumătate dintre cei care o vorbesc! Considerăm că această anomalie nu poate să nu producă anumite consecinţe printre anglo-foni…
Avem motive să vorbim de o stare genuină a fiecărei limbi, cu observația că unele limbi se depărtează de această stare mai mult decât altele. Aceasta îndepărtare este, printre altele, funcție de numărul și proporția alogenilor care devin vorbitori ai limbilor respective. Pentru engleză numărul acestor alogeni am putea spune că este nefiresc, anormal, ne-natural de mare!
Țin să introduc în discuție și ideea de genotip, în opoziție cu fenotipul, așa cum s-a folosit Gheorghe Ivănescu de cele două concepte preluate din biologie. În stare genuină, genotipul este dominant și se impune în fiecare limbă. Adică fiecare limbă are o bază de articulație care determină într-o oarecare măsură sunetul propriu al fiecărei limbi. Din diverse motive această bază de articulație își pierde din forța de a se impune, și spunem atunci că genotipul cedează tot mai mult în favoarea fenotipului. Acest proces s-a petrecut și în limba română, și în engleză, dar mai ales în engleză, din pricina numărului mult mai mare de alogeni care au ajuns vorbitori ai limbii engleze.
Cauza: istoria Angliei, a englezilor, atât de diferită de a românilor. Amândouă popoarele și-au sporit spațiul lingvistic şi numărul de vorbitori ai limbii naţionale, dar în moduri cu totul altele și cu rezultate net diferite. La români am putea vorbi de o creștere organică a acestui spațiu, pas cu pas, din aproape în aproape. Iar creşterea numerică a româno-fonilor s-a produs la fel, prin spor natural demografic, în principal. Cât priveşte limba engleză, se cunoaşte în mare cum s-au petrecut lucrurile.
Nu intru în detalii, problema este prea vastă și prea complexă. Dar din puținul deja enunțat putem trage totuşi o concluzie: limba română, în comparație cu engleza, este mai aproape de starea naturală, de starea în și pentru care limbajul a fost „programat” să funcționeze. Iar în această situație se află majoritatea limbilor de pe pământ. (Firește, când spun stare naturală spun stare de normalitate…)
Nota bene: prin genotip nu avem în vedere numai aspectul fonetic: baza de articulație, deprinderi de articulație etc. Genotipul se poate pune mai ușor în evidență la nivelul fonetic, dar el include și componente semantice, adică spirituale, psihice, ce țin de etno-psihologie, de mentalul colectiv etc.
Nota bene 2: cele de mai sus nu implică ideea de ierarhizare valorică. Engleza nu este inferioară „celor mai multe limbi de pe pământ”, ci este, în comparaţie cu celelalte graiuri, în primejdia cea mai mare de a-şi pierde suportul etnic, etnotipul constitutiv, cu consecinţe care nu este normal să fie ignorate în continuare…
Eram student când, la cursul de Introducere în lingvistică, am luat cunoștință de afirmația unui lingvist american, afirmație însușită de toată suflarea academică transatlantică, precum că „limba engleză este o limbă care aparține în egală măsură reginei Angliei și tînărului de culoare din New York ai cărui bunici au venit din Africa în Lumea Nouă”. Nu m-am împăcat niciodată cu această idee, atât de naivă, de simplistă. Idee perfect „marxist-leninistă”!… Cred că ea definește foarte bine confuzia în care colegii noștri americani se află.
Nu a trecut multă vreme, adică multă bibliografie, până am găsit prima infirmare a aserțiunii amintite, tot la un autor american, care relata situația unui grup de americani de culoare, convertiți la o sectă religioasă mai bizară, care le-a impus acestora să se izoleze de restul concetățenilor americani și să trăiască ani mulți departe de ceilalți anglo-foni. Rezultatul a fost spectaculos: după circa 20 de ani, engleza acelor afro-americani se modificase radical ca pronunție, sub presiunea bazei de articulație înăscute, a genotipului african, care era complet străin de genotipul britanic, fiind moștenit din limba pe care strămoșii acelor americani de culoare o abandobaseră cu câteva generații mai în urmă. Această limbă ieșea la suprafață, după câteva generații, precum iarba prin crăpăturile asfaltului…
Am putea spune că vorbitorii limbii engleze sunt foarte diversificați și opozabili unii altora prin genotipul lor. De multă vreme nu mai există printre anglofoni o majoritate absolută de vorbitori care aparțin aceluiași genotip, genotipului care a modelat limba engleză cu secole în urmă.
Ajung astfel la ţinta propriu zisă a acestor însemnări: condiția grămăticului, a lingvistului. Un lingvist este cu atât mai serios, mai bine pregătit pentru exercițiul profesiei sale cu cât cunoaște mai multe limbi. Mulți lingviști sunt poligloți.
– va urma –
Autor: prof.univ.dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
