Imperiile muribunde se despart până la urmă de trecut urlând. Cine se aude mai tare Anglia, Franta, Rusia sau SUA!
Așa s-a ajuns la dilema evocată de Președintele american Donald Trump la Helsinki, între riscul de a pierde puterea politică urmărind obținerea și păstrarea păcii, și cel de a pierde pacea urmărind obținerea și păstrarea puterii politice. O dilemă absurdă, rezultată din premise absurde, întrucât rațiunea puterii este tocmai pacea.
O pace care nu poate fi nici fezabilă și nici durabilă dacă nu este justă; adică dacă nu este acceptată de toți întrucât satisface aspirațiile tuturor într-o măsură rezonabilă și în mod echitabil.
Vidul politic apărut între realitate și minciuna crezută chiar de mincinos nu este nici el stabil. Spațiul gol se umple de proiecte și decizii aparent raționale și profitabile, dar care, pe termen mediu și lung, au același efect devastator asupra ordinii politice globale pe care îl au drogurile asupra ordinii biologice individuale. Asemenea proiecte și decizii sunt cele care susțin interesele complexului militar-industrial, ale oligarhiei birocraților naționali și internaționali, ale clanurilor locale corupte sau ale plutocrației multinaționale, în detrimentul dezvoltării durabile și al dreptății sociale, sub cuvânt că astfel sunt apărate valorile umane universale împotriva unor „tirani” naționali.
Cel care încearcă să le nege, în numele realității, este tratat fie de nebun fie de trădător. Iar aceasta nu numai de către cei direct interesați, ci și de către victimele promovării respectivelor interese – oamenii de rând. De ce? Întrucât cuvântul minciunii este mai convingător și zidește mai trainic decât cuvântul adevărului.
Toate aceste reflecții, oarecum teoretice, explică ceea ce se petrece sub ochii noștri în timpul din urmă ca prefață și postfață la întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki.
Tembelismul, ipocrizia, autoînșelarea, autismul, perversitatea, prejudecata, trădarea, răutatea, lăcomia, iresponsabilitatea, senilitatea politică sunt caracteristicile reacțiilor furibunde la ceea ce avea să fie și apoi a fost întâlnirea cu pricina. Dacă Putin este un demon, întâlnirea cu el este un act demonic, și dacă întâlnirea nu putea fi decât demonică, înseamnă că ea chiar așa a fost. Pentru neoconservatorii americani, o rușine; pentru hegemonii europeni, un dezastru; pentru profitorii războiului, un faliment; pentru fundamentalismul parastatal (islamic și nu numai), o crimă.
Un număr de foști miniștri de externe (printre care și americanoidul clintonian de Dăbuleni Mircea Geoană), dintre care unii chiar au fost minți luminate ale unipolarismului postbipolar, i-au scris o scrisoare președintelui Donald Trump în care, printre multe cuvinte 
meșteșugite, îi cereau să continue confruntarea cu Rusia. Un alt Donald, și anume Tusk, președintele polonez al Consiliului European, într-un apel dramatic, îl implora pe tizul său american să nu-și abandoneze aliații europeni de dragul cooperării cu autocratul Putin. În același timp, liderii UE îl rugau pe autocrat să nu asculte cântecele de sirenă ale „nebunului american”, știut fiind faptul că europenii au fost totdeauna prieteni mai buni ai Rusiei decât americanii; de aceea sugerau că asemenea întâlniri ar trebui să aibă loc și cu participarea lor. Degeaba!
Atunci s-a întors foaia. În comunicatul final al Summitului NATO de la Bruxelles s-au introdus mai multe plângeri și amenințări la adresa Rusiei decât la cea a terorismului global, până nu demult adversarul de serviciu prin raportare la care se construia politica externă a alianței și a multora dintre membrii săi. Simultan, procurorul special Muller publica o listă cu câteva zeci de ofițeri de informații ruși care interveniseră în alegerile prezidențiale americane nu numai pentru a determina alegerea unui președinte favorabil Moscovei, ci și pentru a perverti sistemul electoral american.
Era un fel de a spune că fie rușii reușiseră, și Donald Trump se duce la Helsinki nu ca Președinte al americanilor, ci ca om al rușilor, dând pe față trădarea, fie nu reușiseră și, ca dovadă a eșecului, Donald Trump contramanda întâlnirea în ultimul moment, odată informat de preocupările subversive ale interlocutorului său. Lucru pe care l-ar fi putut face și Vladimir Putin în semn de protest față de limbajul dur al Comunicatului NATO și de punerea sub acuzație a agenților săi trimiși să submineze democrația americană.
Nu trebuie să fii expert în relații internaționale pentru a înțelege jocul. Un fost diplomat american i-a dat și fundament ideologic: pentru americani a sosit timpul să facă distincția între patriotism, ceea ce înseamnă să îți iubești țara când politica ei (a se citi a liderului ei) este corectă, și naționalism, care înseamnă să o iubești indiferent de calitatea politicii ei. Evident, patriotismul este bun, iar naționalismul rău. Prin urmare lozinca „Țara mea, la bine și la rău!” nu mai este actuală.
Ceea ce a urmat după întâlnire a fost și mai rău. Un fost ambasador american la Moscova a vorbit despre ziua cea mai rușinoasă din istoria diplomației americane. Alții au formulat de-a dreptul acuzația de trădare. S-a pus chiar problema ca interpreta care a participat la discuția „unu la unu” dintre cei doi președinți, să fie audiată în Congres pentru ca sub prestare de jurământ să divulge cele spuse de Donald Trump lui Vladimir Putin (și probabil și invers) în spatele ușilor închise; ceea ce este de neconceput, întrucât sfidează tocmai logica confidențialității unor asemenea schimburi de păreri, menite a crea încredere între interlocutori prin clarificarea pozițiilor lor personale în chestiuni sensibile, fără a angaja din punct de vedere juridic statele. Ce alt șef de stat i-ar mai face confidențe de acum încolo președintelui Trump dacă ar ști că tot ce îi spune este făcut public a doua zi de interpreți, scutiți să își mai respecte propriul jurământ de loialitate și obligația de confidențialitate?!
Un alt fost diplomat american, în prezent profesor la o Universitate de prestigiu, identifică pagubele suferite de SUA ca urmare a Summitului de la Helsinki.
În primul rând, corelat și cu relativizarea rolului NATO la Summitul acestuia de la Bruxelles, ar fi vorba despre abdicarea de la rolul de apărător al păcii în întreaga lume. E război în Ucraina, în Siria, în Caucazul de Sud. Aceste războaie nu se pot termina decât dacă America continuă a-și îndeplini misiunea de gardian universal al păcii. În termeni concreți, numai dacă va continua să amenințe cu războiul, în mod convingător și consecvent, Rusia, vinovatul global pentru perpetuarea acelor războaie locale.
În al doilea rând, președintele Trump a renunțat nu numai la apărarea păcii, ci și la calitatea acesteia, abandonând lupta pentru apărarea valorilor democrației și a drepturilor omului, luptă pe care până acum a condus-o pretutindeni spre binele tuturor. Aceasta i-a conferit temelia morală pe care i-a fost recunoscută calitatea de lider mondial și întemeietor al ordinii mondiale. De acum acestea sunt compromise.
În al treilea rând, prin întâlnirea de la Helsinki, subsecventă atitudinii arogante față de aliații din NATO, la Bruxelles și în alte ocazii, s-a epuizat legătura de încredere între aceștia și America, legătură pe care s-a bazat stabilitatea ordinii mondiale și securitatea europeană. De dragul colaborării cu iliberalul și expansionistul Vladimir Putin, perpetuator al încălcărilor dreptului internațional, Donald Trump i-ar fi trădat pe aliații fideli ai Americii, în frunte cu Marea Britanie care, cum ar spune Caragiale, „și ea i-a fost fidea” (sic!).
În fine, în al patrulea rând, deși aici lucrurile sunt mai puțin clare, Donald Trump se pare că a făcut unele concesii Rusiei în privința libertății comerțului cu energie, zdruncinând astfel al treilea pilon de rezistență pe care se sprijină „lumea construită de America”, liberul schimb.
Lucrurile pot fi prezentate desigur și așa. Președintele Donald Trump a trădat ordinea americană a lumii; a sabotat „pax americana”. Arhitecții acestei ordini sau cei care și-au câștigat existența păzind-o, au toate motivele de întristare. Este vorba, însă, despre o ordine epuizată și de acum condamnată de istorie; despre o „pace rece”, tot mai instabilă și mai injustă, sumă a războaielor periferice nesfârșite, care obligă la cheltuieli de înarmare pe seama cheltuielilor de dezvoltare și care, în consecință, a declanșat dezastrul migrației în masă, adevărată armă demografică și culturală de distrugere a civilizației euro-atlantice.
Faptul era vizibil încă de la căderea Zidului de la Berlin, dispariția URSS și încetarea bipolarismului mondial. Nu a fost văzut. S-a visat că dispariția unui pol înseamnă automat victoria celuilalt, care rămâne să domine nestingherit. Nu este așa.
Bătrâna arhitectură de securitate moștenită de la Războiul Rece nu a fost reformată, ci i s-au amputat doar unele membre cangrenate. Între timp infecția s-a extins și s-a ajuns la ceasul al doisprezecelea. Domnul Trump le spune, în stilul său abrupt, nostalgicilor vechii ordini, asemenea tânărului Tancredi (din romanul lui Giuseppe di Lampedusa, Ghepardul) bătrânului duce de Salina: „Dacă vreți ca nimic să nu se schimbe, totul trebuie schimbat!”.
A fost ultimul împărat al Romei, Romulus cel Mare (nu personajul istoric, ci cel al piesei lui Friederich Durrenmatt), un trădător al misiunii sale imperiale, care s-a apucat să crească găini pe când vizigoții lui Odoacru erau la poartă, sau un vizionar care a ales să nu se opună zadarnic mersului istoriei, ci, dimpotrivă, prin noncombat să faciliteze împlinirea ordinelor ei implacabile? Optez pentru varianta din urmă.
Întâlnirea de la Helsinki a fost summitul a două superputeri decadente ai căror conducători de vârf au înțeles mersul istoriei și faptul că dacă vor ca ele să mai aibă un rol în noul context, rol care să le păstreze ceva din trecuta măreție, totul trebuie schimbat.
Nu știm dacă domnul Trump așa gândește, dar așa procedează. Cât despre domnul Putin, mai mult ca sigur că, ridicând Rusia din șanț, a înțeles zădărnicia utopiilor globaliste (de tipul panslavismului sau al internaționalismului proletar) și avantajele globalismului multipolar, alegând statutul de putere regională care cântă în concertul puterilor regionale ale lumii, în locul celui de superputere mondială moartă expusă în muzeul de istorie universală.
Nu este nevoie de mărturisirile interpreților pentru a ști ce au discutat cei doi. Au discutat cu siguranță despre faptul cvasiconsumat al nașterii binomului SUA-China, ca ax central al noii ordini mondiale și ca expresie a legăturii, inevitabil tensionate între trecut și viitor, precum și posibilitatea garantării echilibrului său intern prin transformarea într-o trilaterală care să integreze Rusia.
S-a mai discutat despre binomul superputerilor emergente, China și India, ca actori complementari, ale cărui contradicții pot și trebuie să fie amortizate prin includerea în ecuație a superputerilor decadente (bătrâne), SUA și Rusia, asigurându-se astfel pacea globală și coexistența armonioasă a tuturor, într-o lume diferită de aceea construită de America.
S-a discutat și despre conflictul lumii iudeo-creștine cu cea islamică, Rusia urmând, probabil, să își redobândească, desigur într-o formulă nouă, rolul de stavilă a expansiunii islamice în emisfera nordică, precum și despre apusul inexorabil al Europei occidentale, atât de bine simbolizat de și reflectat în criza de „sciatică” a dlui Junker; care, după cum s-a putut vedea cu claritate, nu își poate găsi reazem decât în oamenii Europei centrale și orientale (precum ucraineanul Poroșenko sau albanezul Edi Rama) așezată între cele trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică). Implicit și tangențial, cel puțin, trebuie să se fi discutat și despre sistemele de siguranță ale viitoarei ordini, reprezentate de lideri locali (precum Israelul și Filipinele) sau de trilaterale locale, eventual spate în spate (cum ar fi Coreea de Nord – Coreea de Sud – China și Coreea de Sud – Coreea de Nord – Japonia), asemănătoare – coincidență! – concepției configurate prin 1997 chiar de România și studiate pe atunci atent de Departamentul de Stat al SUA. Chiar dacă cei doi nu au conștientizat-o integral, aceasta a fost ordinea lor de zi.
Din asemenea perspectivă este clar ceea ce președintele Trump nu dorește. Nu dorește ca plătitorul de taxe american să suporte din munca lui costul securității Europei și al păcii mondiale. Chiar dacă pacea este astăzi indivizibilă, ea se poate asigura și altfel decât exclusiv prin implicarea SUA. Președintele Trump nu dorește ca valorile americane să fie impuse „manu militari” întregii omeniri, întrucât s-a dovedit că departe de a aduce sfârșitul istoriei (după expresia lui Francis Fukuyama), aceasta poate aduce sfârșitul lumii (după expresia Sfântului Ioan Teologul). Președintele Trump nu dorește ca America să mai fie o țară a consumului care se îndatorează permanent pentru a susține exporturile altora, ci să fie din nou un campion al producției, în primul rând spre binele și siguranța cetățeanului american. Cum se descurcă ceilalți cu concurența, îi privește. Președintele Trump nu mai dorește, evident, ca serviciile secrete și dinastiile politice să domine politica americană. Prin urmare, el aruncă în aer tot ceea ce a fost concepție și practică americană de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Este bine, este rău? Este fezabil, este iluzoriu? Istoria ne-o va spune. În așteptarea verdictului ei putem face orice; mai puțin să ne lăsăm duși de primele impulsuri și de vechile prejudecăți induse tuturor de o îndelungată propagandă maniheistă, sau să refuzăm luciditatea furați de spectacolul american, cu accente uneori grotești, al luptei dintre narcisismul instituțional și narcisismul personal.
Pe când toate aceste lucruri se petreceau în Europa, fostul președinte american Barak Obama ținea, în Africa de Sud, o conferință, în contextul unor evenimente periodice dedicate memoriei lui Nelson Mandela. În acest cadru, domnia sa a spus următoarele: „Oamenii politici au obiceiul să mintă. Altădată, atunci când îi prindeai cu minciuna, spuneau ‘așa este’, recunoscând adevărul. Astăzi, însă, s-a pierdut respectul pentru adevărul obiectiv. Nimeni nu mai are măcar rușinea pentru a admite că a mințit și că adevărul este altul”.
Poate că această observație se aplică cel mai bine imperiilor muribunde. Împinse în ordinea viitorului de adevăruri obiective cărora nu au cum li se opune, strigă din toate puterile că ele nu au mințit niciodată și că minciuna lor este adevărul; că adevărul lor este singurul… adevărat (sic!). Așa cum urlă astăzi aproape la unison vechea Americă a neoconservatorismului militant, împotriva realismului politic frust promovat de președintele său actual.
