In Romania, prima „închisoare a datornicilor de opinie“!
Este evident că factorul de multiplicare al unui articol este uriaș datorită lumii digitale. Cei de la New York Times, care sînt un bastion al conservatorismului, au recunoscut asta: de cînd Facebook a pus instant articles, ei recunosc că articolele postate cu acel instrument au un factor de multiplicare de patru-cinci ori mai mare decît un articol postat în mod obișnuit, ceea ce e fabulos. Dar devii cumva ostaticul unui întreprinzător (așa cum e în acest caz Facebook). Și mai este un lucru pe care oamenii nu îl sesizează: Internetul nu este de fapt liber. Nu poate fi liber cîtă vreme ești promovat de niște motoare de căutare ale căror criterii nu le cunoaște nimeni. Nu știi dacă ești promovat și ajungi la oameni pentru că sînt într-adevăr interesați de tine, sau NU ajungi datorită unor algoritmi secreți pentru că cineva are sau NU interesul să te promoveze. Sau îți cumperi promovare; și ce se întîmplă cînd n-o mai cumperi? Nu cumva ajungi la „închisoarea datornicilor de opinie“ și ajungi să nu mai fi promovat deloc?
Totuși, cititorii de presă sînt acolo, pe rețelele sociale, iar jurnaliștii n-au încotro, trebuie să-i urmeze…Managerii de la New York Times spuneau acum vreo doi-trei ani că ediția tipărită nu va mai dura foarte mult. Dacă la NYT se pune problema astfel, atunci ne putem întreba și noi: de ce mai apar …cum apar,ziare tipărite în România?
Anul trecut un participat la un mare forum, ICEEFEST ! Cineva i-a spus atunci reprezentantului de la New York Times: „Dacă nici voi nu mai rezistați pe hîrtie, atunci nu mai dați nimănui vreo șansă“. La care el mi-a răspuns, oftînd: „Știm asta, nu mai puneți toți o presiune atît de mare pe noi“. În România, dacă mergem în acest ritm, vom ajunge prima țară din Europa, dacă nu chiar din lume, care va rămîne fără presă pe hîrtie…
Nu știu de ce se întîmplă asta tocmai la noi, dar nu mi se pare un semn de postmodernitate, ci mai degrabă de înapoiere coloniala ! Chioșcurile de presă s-au înjumătățit față de acum cinci ani: aveam 5000, mai avem 2450, dintre care în fiecare zi sînt deschise 1800-1900. Ce s-ar întîmpla cu vînzarea de zahăr sau de sucuri dacă s-ar închide jumătate dintre magazine? E o problemă de acces la presă, dar și de preț, e o problemă de neputință a noastră, a celor care au lucrat în presă sau au condus ziare.Prima greșeală a fost aceea că ne-a fost teamă să ne adresăm celor care ne cumpărau.Am reușit foarte mult timp să ne comportațam. ca o gazetă „locală“ („local“ însemnînd în zona culturală), nu ca una națională, căci cele naționale au fost orientate mai mult către publicitate… decît către public.
În momentul în care presa a început să reprezinte establishment-ul (indiferent că e economic, politic, financiar, patronal, nu contează) și nu publicul, atunci ziaristii au greșit grav, fără discuție. Dacă te racordezi la public și rămîi acolo, riști anumite atribute: violență verbală, tabloidizare.Dar nu toti au aplicar reteta Dan Diaconescu ori kamikadze …
Ne-a fost rușine să ne asumăm asta și ne-am asumat mai degrabă un soi de elitism de stratosferă. Problema nu e dacă pierdem ziarele tipărite, ci dacă pierdem redacțiile ca formă de organizare profesionistă, matură și curajoasă a informației. Și atunci pierzi jurnalismul, pierzi un serviciu public ultra-necesar,pe care îl faci oamenilor. Erodarea presei – să nu ne fie rușine – nu e un fenomen românesc, e un fenomen internațional.
Doar decăderea presei e un fenomen cu amprentă românească…
(Un punct de vedere… Mai e voie?)
