În zorii noii lumi
Mi-am luat o pauză pentru a reflecta la cele întâmplate. Se pare că am mers pe un drum greșit și asta din cauză că m-am tot încins, iar când te încingi n-ai cum să mergi bine. Nu poți realiza nimic atunci când ai ochii injectați, când creierul îți fierbe, urechile îți țiuie și corpul tremură. Cam aceasta era starea mea și nu de ieri, de azi, ci de-o bună bucată de vreme. Nici acum nu sunt OK, dar cel puțin am avut puterea să-mi văd beteșugul.
În mod normal ar trebui să mă opresc sau să mai rămân în tăcere, dar ceva îmi spune să n-o fac. E posibil ca acel ceva să facă parte tot din boala care m-a cuprins și calea pe care revin să fie tot greșită. V-o spun de la început, ca să nu avem niciunii așteptări.
Am început blogul demult, pentru că mă enerva presa economică. Niște neica nimeni dădeau verdicte prin tot felul de fițuici, fără să înțeleagă fenomenele de bază. Ba unii, chiar mă beșteleau superior pe blog, adăugând superior comentarii șugubețe.
Am avut dreptate? Cu siguranță! Iar asta pot s-o evalueze simplu contestatarii mei de atunci, comparându-se acum cu cei care erau în urmă cu 17 ani. N-o să dau verdicte, dar an de an am dovedit că am dreptate.
Apoi s-a întâmplat ceva. Întrucât politicul era cel care influența(și influențează) indubitabil economicul, am început să arăt răul de-acolo, de unde părea să vină. Am arătat greșelile care se vedeau cu ochiul liber, sperând că treaba se poate corecta de-aici. Doar că nu e așa simplu. Știam de fapt că jocurile sunt la alt nivel, dar am sperat prostește, crezând că politicul are o cantitate suficientă de oameni onești pentru a rupe „cordonul nefast”.
De ce-am crezut așa?
N-aveți idee câți oameni implicați în politică m-au contactat, cerându-mi sfaturi în diverse probleme. Nu le-am răspuns în privat, ci public. Multe dintre articolele mele din acea perioadă sunt, de fapt, răspunsuri date unora și altora, explicații logice asupra implicațiilor pe care le pot avea diverse politici. Așa cum ați constatat, totul a mers pe dos. Oamenii care au înțeles și au încercat să se opună, au fost eliminați, iar cei care au înțeles că făcând invers e rost de profit, sunt bine și-acum. La nivelul de jos, pactul cu diavolul a funcționat în toate timpurile! Cam de-atunci începe prostia mea, acea înfierbântare malefică de care am fost cuprins.
M-am obișnuit cu imperturbabilitatea realității târziu, poate prea târziu. Am început atunci s-o explic mergând la nivelul următor, la factorul geopolitic. De la acel nivel lucrurile se văd altfel, doar că nici acolo nu e soluție care explică problema, iar lanțurile de transmisie care leagă geopoliticul de nivelele următoare nu pot fi tăiate.
Oare arătând nivelul ultim am putea rezolva ceva? Asta era speranța mea de rătăcit în momentele dezamăgirii, atunci când am ales să mă opresc.
Știți, există multe năluci care ne distrag atenția și așa ajungem la diverse elemente pe care le adăugăm ecuației. Lăsându-te distras de năluci(ri), ajungi să te afunzi din ce în ce mai mult, să iei în calcul mult prea multe variabile inutile și să clachezi. Asta-i ceea ce mi s-a întâmplat. După ce judecasem atât de limpede ceea ce avea să ne rezerve anul care tocmai s-a încheiat, am bușit-o jalnic, căutând în prea multe elemente secundare confirmarea a ceea ce am studiat de-atâta amar de vreme. În asta a constat eșecul, iar „elementul Raisa” a fost picătura minoră care a umplut paharul, hârtia de turnesol care care mi-a indicat că sunt pe o cale mult prea greșită. Și-așa mi-am luat scurta pauză de tăcere, mai mult decât necesară meditării.
Iată-ne acum în prezent.
S-au petrecut și se petrec multe. Mă uit pe străzi și văd cum cei care spun că sunt legitimi se ascund în spatele jandarmilor, se dau bolnavi sau, pur și simplu, absentează zgomotos. Plăvanul e în adormirea sa perpetuă într-un lux nemeritat, Ciolacu se delectează pe TikTok, iar ceilalți mulțumesc în tăcere că încă pot ronțăi ciolanul, așa cum au făcut-o mereu.
Cei prigoniți coboară fără teamă în mulțime, iar mulțimea îi îmbrățișează sufocant.
Nu e paradoxal ca întreaga gașcă auto-proclamată „legitimă” să se ascundă?
Cred ei oare că se pot ascunde de adevăr? Deja totul le e împotrivă.
Bomboana de pe colivă, e dată de faptul că am rămas mai săraci prin dispariția unor piese de o valoare inestimabilă de la un muzeu suspect din Olanda. Cine a împrumutat unui muzeu de mâna a doua artefacte de o asemenea valoare? La noi, celebrul Coif de la Coțofenești era expus în condiții de ultra-securitate. Cum e posibil să-l dai unor neica nimeni care nici măcar nu aveau pază la muzeu?
Nu e suspect?
Nu e un semn de crasă incompetență de care sunt vinovate Ministerele Culturii și cel de Externe? Odobescu și Turcan, două neavenite din fostul guvern Ciolacu, s-au pus ele să facă „eveniment dacic” în Olanda. După ce-am dus aurul nostru la Londra, mai trimitem și valorile istorice aiurea prin Occident. Ar trebui să stăm liniștiți deoarece, nu-i așa, melițienii lui Pledoiu au deschis dosar penal! E ca și cum ai spune că au tras pământ peste cadavru!
Îl văd pe Trump, „apostolul suveranismului”, ținând discursuri la Davos. Într-adevăr, de la distanță, dar de ce să te mai chinui să pariezi pe-un cal mort? Oare din cauză că nu e mort?
Culmea, de-acolo, din cuibul de viespi, Milei a pomenit România. V-ați fi gândit vreodată că România va ajunge să fie amintită la Davos? Ceea ce nu am reușit să facem prin fapte bune, a reușit o mână de ticăloși, o bandă de criminali juridico-politici. Ne știe o lume întreagă.
Occidentul se uită înfricoșat la monstrul dezvăluit în România și caută să se izoleze, să nu fie tras în mizerie, cu toate că este autorul fizic și moral al situației. Dușmanii Occidentului arată către noi ca spre „călcâiul lui Ahile”, întrucât știu că democrația și-a trăit traiul, iar surogatul cu care-a fost înlocuită e incredibil de fragil.
Sunt doar câteva flash-uri de dată recentă. Nu mai intru în restul elementelor de context pe care le-am tot prezentat. Ce observăm?
Că toate arată teribil de rău, dar căruța contiună să meargă neabătură. Sau, într-un spirit ceva mai dichisit, putem spune că „e la nave va”. Desigur, ar trebui să încercăm să percepem metafora lui Fellini la un alt nivel. Luați-o ca pe un reper esențial întrucât, cu siguranță, se apropie teribil de mult de noi, cei de-acum. Și cu acestea voi părăsi realitatea imediată pentru a trece la următorul element.
Așadar, dacă în economic nu avem răspunsul, dacă nu-l avem nici în politică și nici în geopolitică nu găsim nimic, atunci ce trebuie să facem?
Căutăm nivelul de sus, în mod evident. Sau, mai bine spus, de jos. Căci toate aceste introspecții, în ciuda aparenței că ne-ar ridica, în realitate ne coboară. Cel mai sus e omul, sub el sunt popoarele și apoi statele; sub ele continentele și întreaga încrengătură a geopoliticii, asemeni unor plăci tectonice.
Și mai jos? – mă veți întreba cu nerăbdare.
Mulți cred că nivelul următor e ceva atât de complex încât e interzis, imposibil de perceput. Greșit, e mai simplu decât vă puteți imagina! De-o istorie încoace totul se joacă deschis, cu cărțile pe masă.
„Secretul” e ascuns la vedere, trebuie doar să-l privești în față și să refuzi să treci nepăsător pe lângă el.
Și care-i secretul?
E cel pe care l-a descoperit filosofia după ce cărțile sfinte îl dezvăluiseră cu mii de ani în urmă. E cel pe care-l știe atât omul matur cât și cel mai mic țânc. E nimicul. Sub toată încrengătura infernală pe care a deconstruit-o.
Ce e nimicul?
E lipsa a ceva. Avem cuvântul minciună, dar nu înțelegem că, de fapt, minciuna e lipsa adevărului, adică e nimicul în toată micimea sa. La fel întunericul: el nu e o noțiune de sine stătătoare, ci se manifestă ca absență a luminii, e o altă față a nimicului. Și dacă ne gândim că întreaga lume în care trăim e bazată pe minciună și întuneric, înțelegem limpede ce se află în subsolul „de nepătruns” al lumii, care-i marele ei secret, cel care-o ghidează.
Spunând toate acestea ar fi trebuit să înțelegeți totul. E drept, m-am cam grăbit cu afirmația anterioară.
În esență, nimicul e o noțiune complexă și, în același timp, periculoasă. Ca să nu mai vorbim cât de paradoxală e: existența a ceva care definește inexistența. Înțelegând nimicul înțelegeți și calea către eliberare. Dar asta e valabil în măsura în care nimicul nu te capturează în împărăția sa nefastă. Și nu-i deloc simplu. Când Nietzsche a înțeles deplin nimicul, a luat-o razna.
De aceea religiile ne dau o scurtătură, arătându-ne calea. Noi îi spunem „calea cea grea”, dar, în esență, e cea mai scurtă și cea mai clară, presupunând eliminarea nimicului din noi. Pe măsură ce-l eliminăm din noi, îl eliminăm din lume.
E posibil astfel să-l eliminăm definitiv? Doar cu puterea noastră?
Mă îndoiesc! Cu nimicul scos din ea, lumea s-ar transforma în altceva, n-ar mai fi lume, ci rai. Ori nu ăsta e sensul său.
Dar mai e un aspect care m-a făcut să înțeleg că toată lupta mea a fost una de-a dreptul inutilă. Poate chiar penibilă. Am greșit crezând că, dacă sunt parte a luptei, pot face ceva. Nu ai cum să fii spectator, comentator, arbitru și jucător, toate în același timp. Într-adevăr n-am intrat în politică, dar nu m-am putut abține să nu intru adânc în susținerea jucătorilor care, credeam eu, ar putea schimba starea de fapt. Aiurea, abia acum realizez ceea ce știam de-atâta amar de vreme, anume că nu se va schimba nimic în ritmul în care aș vrea eu să se schimbe.
Lumea are rosturile sale și doar iluziile noastre ne induc în eroare că am putea schimba ceva. Nu noi schimbăm lumea, ci lumea se schimbă, schimbându-ne și pe noi.
Abia acum putem înțelege toți esența schimbării începute anul trecut.
În 1989 am avut o eliberare a unei părți a lumii rămasă în negură. Oricât de mult ar fi unii atașați de comunism, adevărul este acela că a fost un experiment monstruos făcut pe oameni. N-a fost nici primul și nici ultimul al lumii. Eliberarea care-a venit a fost, în sine, benefică. Oamenii au putut să se exprime liber, au putut să călătorească peste tot pe unde și-au dorit. Chiar și privilegiații regimurilor totalitare ale estului au văzut beneficiile!
Doar că, la fel ca orice val, și acesta al eliberării a fost unul cu un vârf(anii 90), urmat de o cădere într-un hău absurd pe care l-am trăit toți. Un hău în care trebuia să-ți cauți cu grijă cuvintele pentru a „nu răni sentimentele” vreunui ciudat care s-a gândit că e cazul să se identifice drept „mono dicotiledonat”(sic!) și care, desigur, are sentimente sensibile. Dacă, Doamne ferește!, te-ai grăbit cu un cuvânt nepotrivit, ar putea să se ofilească și să-ți trântească un proces. Și nu e singurul element absurd la care am ajuns.
Vaccinarea cu forța, aberantele măsuri așa-zis sanitare, retorica totalitară reintrodusă în forță și, să nu uităm, cenzura, reapărută peste noapte. Aceste aspecte ne-au dus de la maximul anilor 90 la un minim, aproape întorcându-ne în comunism.
Sper ca noul ciclu al schimbării să fie unul care ne va elibera, care va readuce normalitatea pentru a putea să reconstruim cât mai repede sufletele noastre nimicite de nimic. Aici e speranța mea.
Chiar dacă în colțul nostru de lume niște tirani ilegitimi caută să reverse teroarea peste noi, simt că lumea merge în altă direcție. Treptat, toți acești inutili vor fi istorie și-și vor ispăși păcatele.
Dar nu asta trebuie să ne intereseze pe noi întrucât esențială este vindecarea sufletelor noastre. Boala nimicului a intrat adânc în noi, paralizându-ne simțul transcendenței.
Nu ticăloșii trebuie să ne preocupe, ci propria noastră ființă, grav bolnavă.
După 1989 am sperat într-o renaștere spirituală. Cumva am avut-o în anii 90, dar ceea ce s-a întâmplat după 2000 a șters aproape tot. Și a făcut-o cu o violență inimaginabilă. Suntem din nou într-un punct de inflexiune al istoriei. Știm că drumul de-acum trebuie să fie în sus, dar vedem și hăul de sub noi care ne face temători.
Persistă în noi o teamă deoarece au mai fost momente nefaste ale istoriei când lumea, în loc să meargă în sus s-a îndreptat și mai mult în jos. Mă refer transparent la cele două Războaie Mondiale. Există însă fundamente pentru speranță: cele două Războaie au fost parte a aceluiași ciclu, acum noi părăsim un ciclu început în 1989, dar și mai multe alte cicluri istorice care s-au tot intersectat în 2024. De aceea ar trebui să vedem zorii unei noi lumi.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
