Inflația și democrația
Economiile moderne se bazează pe un simulacru de capitalism È™i de piață, fiind denaturate È™i bulversate complet de producÈ›ia de bani din nimic asumată È™i apărată prin forÈ›a legii de instituÈ›ii ale statului (băncile centrale) în jurul cărora roiesc È™i prosperă foarte mulÈ›i (politicieni È™i bancheri deopotrivă). Antreprenorii autentici (atâta câÈ›i au mai rămas) se încăpățânează să creadă în beneficiile luării destinului în propriile mâini È™i se chinuie să ofere roadele efortului lor pieÈ›ei pentru a obÈ›ine resursele din care apoi să consume ei È™i familiile lor.
La polul opus, ”antreprenorii” politici apără cu dârzenie È™i ferocitate taxele multe È™i sufocante aplicate cu un cinism demn de toată lauda, întru mult invocata echilibrare a bugetului statului (permanent dezechilibrat È™i avid de datorii, mereu în criză È™i întotdeauna în eÈ™ec total când vine vorba de calitatea serviciilor publice). O categorie aparte de ”antreprenori” sunt cei monetari (bancherii centrali care produc numerar, băncile comerciale care expandează creditul din nimic È™i nu din economisiri sănătoase) care pur È™i simplu îÈ™i tipăresc sau multiplică dintr-o simplă apăsare de buton profituri pentru care nu a fost furnizat nimic în economie.
Taxele pe care le percepe ”antreprenorul” politic doar redistribuie din profiturile antreprenorului autentic (încă prea puÈ›ini È™i prea slabi în România pentru că nu au avut suficient timp să se formeze) către buzunarele sale. Taxele sunt dependente de suportabilitatea celor taxaÈ›i care pot sancÈ›iona, din când în când, politicianul prin votul său. Numărul taxelor, nivelul taxelor, deficitele È™i bugetele publice încă mai au o mică formă de amendare publică, fiind discutate È™i votate în parlamentele alese prin vot democratic (recunoscând aici însă toate tarele acestor sisteme); ele sunt adesea dezbătute la sânge (mai ales acum în momente de criză).
Redistribuirea pe care o propune politicianul e apărată de un aÈ™a-zis contract (social) È™i este justificată adesea de teme cu conotaÈ›ie socială (dacă nu ar fi statul cine i-ar mai proteja pe cei sărmani). Pentru a avea succes, politicianul alimentează în permanență ura dintre bogaÈ›i È™i săraci, împărÈ›irea aceasta pe clase fiindu-i de mare ajutor într-o democraÈ›ie bazată pe principiul sec al majorității simple.
De cele mai multe ori, extracÈ›ia pe care o produce politicianul prin taxe reorientează resursele care iniÈ›ial se alocau perfect (prin mecanismul de preÈ›uri al pieÈ›ei) spre o alocare ineficientă bazată preponderent pe criteriul politic. Taxarea substituie criteriul economic cu cel politic iar atunci când ea devine importantă la nivel de individ (i se ia practic aproape totul) falimentul nu poate fi departe.
Problema È™i mai mare apare însă la inflaÈ›ie. Aceasta este un derapaj democratic absolut pentru că prin producÈ›ia monetară din nimic statul obÈ›ine o bună parte din resursele de care are nevoie supravieÈ›uirea sa fără a mai trece prin parlament deciziile în acest sens, evitându-se astfel un control democratic al votului. Nu întâmplător se vorbeÈ™te de independenÈ›a băncii centrale È™i de plasarea acesteia în afara controlului democratic tocmai, chipurile, a fi capabilă să nu cedeze dorinÈ›elor politicienilor (istoria arată că sistematic băncile centrale s-au pus la cheremul politicienilor È™i că fără ele băncile comerciale nu ar fi putut fi atât de eficiente în creditarea statelor asistenÈ›iale).
În acest fel, statul poate extrage resurse (alături de ceilalÈ›i ”antreprenori” monetari) fără a mai da socoteală nimănui. Hazardul moral în acÈ›iunea celor care gravitează în jurul tiparniÈ›ei de bani este mult mai mare decât al celor care extrag taxele din economie. Nici o taxare nu ar trebui să fie aplicată oamenilor fără un acord al parlamentarilor (ori inflaÈ›ia tocmai acest lucru face).
La umbra inflaÈ›iei, politicienii È™i prietenii lor (bancherii sau cei care lucrează cu statul) îÈ™i pot vedea nestingherit de afacerile lor, de îmbogățirea lor fără a produce nimic (sau mare lucru) pentru piață (la umbra unui ban fără valoare intrinsecă pe care ne obligă cu forÈ›a să îl folosim pe post de mijloc de schimb deÈ™i el eÈ™uează complet în funcÈ›iile sale È™i care are nevoie ca de aer de încrederea noastră pentru a fi stabil È™i pentru a nu dispărea de pe piață). InflaÈ›ia este un fenomen anti-democratic loveÈ™te implacabil pe toată lumea, ducând în cele din urmă la sărăcirea celor mai mulÈ›i dintre noi.
InflaÈ›ia (mai exact producÈ›ia de bani din nimic) încalcă reguli elementare de economie È™i plasează sistemele economice în afara teoriilor fundamentale (de aceea nu mai înÈ›elegem nimic din acest haos alimentat de politicile monetare È™i nici nu întrevedem corect soluÈ›iile care s-ar impune). InflaÈ›ia îl ajută pe politician să ne mintă È™i să ne ascundă adevărul È™i îl salvează de la faliment împingându-ne spre prăpastie pe toÈ›i ceilalÈ›i. CreÈ™terea cantității de bani se face în răspărul pieÈ›ei, întru agresarea sa È™i întru eliminarea acelora care se mai încăpățânează să economisească sau să mai producă ceva, punându-È™i la bătaie averea, energia È™i creativitatea lor.
Cauza crizei este tocmai exacerbarea acestui tip de ”capitalism” dezvoltat, mai degrabă, prin pârghii monetare incontrolabile sau, mai bine zis, acaparate de politicieni.
Cu toate acestea, chiar dacă la o comparaÈ›ie directă inflaÈ›ia pare mai puÈ›in democratică decât taxele (din motivele arătate), sistemele democratice prin care se votează parlamente (reprezentanÈ›i) care apoi decid în numele nostru sunt È™i ele deosebit de problematice.
Derapajele pe care democraÈ›ia modernă le cunoaÈ™te (nu mai contează câÈ›i merg la vot, votul poate fi fraudat sau cumpărat etc.) face ca inclusiv taxele È™i agresiunea statului ”legitimată” de ”contractul social” să fie imposibil de controlat de societatea civilă (să nu uităm că în România nu reuÈ™im să reducem numărul de taxe, nu reuÈ™im să micÈ™orăm cuantumul lor È™i că oricine se perindă democratic la putere nici nu vrea să audă de această problemă sau de altele cum ar fi reducerea deficitelor sau austeritate pe partea de cheltuieli publice).
