Istoria Bradului de Craciun
Obiceiul decorarii bradului de Craciun provine probabil de la egipteni, care isi ornau casele cu frunze de palmier in ziua solstitiului de iarna. Obiceiul a fost preluat de romani, care au folosit, in locul palmierului, brazii.
Povestea Bradului de Craciun
Dar povestea incepe cu adevarat prin secolul al VII-lea, cand un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Legenda spune ca s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza sfanta treime. In Europa secolului al XII-lea, cu ocazia Craciunului, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos. Se pare ca bradul a fost decorat pentru prima data la Riga in 1510. La inceputul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat bradul cu lumanari, pentru a le sugera copiilor sai sclipirea stelelor de pe cer.
La mijlocul secolului al XVI-lea, apar in Germania primele targuri specializate in vanzarea de cadouri, de obicei mancare sau obiecte de folosinta practica.
Figurile modelate de brutari din paine, care apoi erau agatate in brad ca ornamente, aveau mare trecere. Se pastreaza in acest sens marturia unui vizitator al orasului Strasbourg in 1601. El descrie brazi decorati cu astfel de figurine, cu acadele si ornamente din hartie colorata. Incarcatura biblica atribuia bradului astfel impodobit simbolul pomului paradisului, al belsugului, al cunoasterii si al inocentei.
Decorarea bradului
Beteala a fost inventata in Germania pe la 1610. In acea vreme nu era numai argintie, era chiar din argint! Au fost inventate masini pentru obtinerea unor folii subtiri. Argintul era durabil insa oxida repede, astfel ca au fost incercate diverse aliaje de plumb si cositor, dar produsul era atat de greu, incat se rupea sub propria greutate. Astfel incat argintul a fost folosit pana la mijlocul secolului al XX-lea.
In Marea Britanie, obiceiul bradului de Craciun a patruns prin intermediul negustorilor germani stabiliti in Anglia, care obisnuiau sa-si decoreze casele de sarbatori.
Decoratia bradului consta in beteala din argint, lumanari si margele, toate produse in acel secol XVII in Germania si Europa de Est. Obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau invitat sa aiba cate un mic brad asezat pe masa in dreptul lui, cu cadourile alaturi.
In 1846, Regina Victoria si Printul Albert (de origine germana), apar in „Illustrated London News”, impreuna cu copiii, in jurul bradului de Craciun. Popularitatea familiei regale a facut ca obiceiul sa se raspandeasca repede printre supusi. Bradul a devenit „la moda” nu numai in insulele britanice, ci si pe coasta de est a Americii.
Decoratiile erau de o mare varietate, fiind manufacturate „in casa”. Tinerele doamne petreceau ore decupand fulgi de zapada si stelute, impaturind pliculete pentru cadouri si cosulete de hartie pentru dulciuri. Ansamblul era completat cu margele si beteala din argint produse in Germania, impreuna cu ingerii ce urmau sa stea in varful bradului. Lumanarile erau adesea asezate in inele de lemn.
Obiceiuri pe mapamond
Tarile din spatiul mediteranean nu s-au aratat prea interesate de brad, preferand scenele biblice asezate pe platforme triunghiulare (ceppo), bogat ornamentate.
In America, bradul de Craciun apare pe la 1747, in comunitatile germane din Pennsylvania, dar se raspandeste abia o data cu dezvoltarea comunicatiilor, in secolul XIX.
In 1882 este patentat becul electric, iar in 1892 el este adaptat pentru pomul de Craciun. Tot in aceasta a doua jumatate a secolului al XIX-lea, obiceiul impodobirii bradului la sfarsit de an patrunde dinspre nord si pe teritoriul actual al Romaniei. Obiceiul s-a suprapus peste cel al butucului de Craciun. Ritual azi disparut, dar atestat inca de la romani, butucul de Craciun, un trunchi de brad taiat (jertfit) si ars pe vatra in noaptea de 24 spre 25 decembrie, simboliza moartea si renasterea divinitatii, a zeului autohton Craciun.
Butucul de Craciun
Butucul de Craciun, un trunchi de brad taiat (jertfit) si ars pe vatra (incinerat) in noaptea de 24/25 decembrie, simbolizand moartea si renasterea anuala a divinitatii, este substitutul fitomorf al zeului autohton Craciun, insa impodobirea bradului de Craciun la sfarsit de an si asteptarea de catre copii a „mosului”, numit Craciun numai in sud-estul Europei, care vine incarcat cu daruri multe, este un obicei occidental care a patruns de sus in jos si de la oras, incepand cu a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Impodobirea pomului de Craciun s-a suprapus deci, peste obiceiul autohton al incinerarii arborelui mort, butucului de Craciun. Obiceiul, astazi disparut, a fost atestat la romani, aromani, letoni si sarbo-croati.
