Istoria manastirii PRISLOP, asa cum a fost… cu si fara Arsenie Boca !

Vestita Mănăstire Prislop este situată în minunata „Ţara Haţegului”, adevarata geneza si leagăn al poporului român, la o altitudine de 640 m, înconjurată de dealuri, ca o cetate. Un drum în „Ţara Haţegului” este ca „o coborâre” în istorie, viaţa omenească  pulsand neîncetat în aceste minunate locuri, începând cu omul paleolitic, În acest spaţiu originar al poporului nostru, Sfântul Nicodim, legendar reorganizator şi îndrumator al monahismului românesc inca din a doua jumatate a veacului al XIV-lea, a ctitorit Mănăstirea Prislop, la 13 km de Haţeg, după ce zidise Mănăstirile Vodiţa, Topolniţa, Visina şi Tismana, precum şi Vratna si Mănăstiriţa din Serbia.
Sfântul Nicodim a copiat la Prislop, Tetraevangheliarul slavon pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, care se păstrează la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti. La sfârşitul Evangheliarului, Sfântul Nicodim a scris o însemnare care dovedeşte locul şi data scrierii: „Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913/1405”, care nu putea fi decât Mănăstirea Prislop la acea vreme. Deşi vreme de 150 de ani nu prea mai sunt documente, e sigur că mănăstirea şi-a continuat lucrarea ei misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a Ortodoxiei.
O interesnta mărturie e faptul că Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Voda Basarab din Bucureşti, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, a auzit de Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecatoare de lângă mănăstire si a băut  apa din izvorul din apropiere, vindecându-se de boala de care suferea. Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580, devenind o a doua ctitoră a Mănăstirii Prislop. A daruit bisericii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care a fost dusă în 1762 la Blaj, după incendierea bisericii din ordinul generalului Buccow, şi restituită în 1913 cu prilejul unei restaurari. Tot atunci, in 1575 s-a înfiinţat la Mănăstirea Prislop o şcoală pentru cântăreţi şi viitori preoţi.
Stareţul mănăstirii era pe vremea aceea Ioan de la Prislop, care a înmormântat-o pe Domniţa Zamfira la anul 1580.
Foarte important, la anul 1585 a ajuns mitropolit al Transilvaniei la Alba-Iulia, Acesta a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană.in anul 1587 cu ajutorul lui Mihai Viteazu, pe care l-a întâmpinat la anul 1600 cu prilejul intrării sale triumfale în Alba-Iulia.
În anul 1629 există inca o mărturie documentară interesnta despre Mănăstirea Prislop referitoare la o călătorie făcută de trei călugari transilvaneni – ieromonahul Teodosie, ierodiaconul Ghedeon şi monahul Mardarie –  pana la Moscova după ajutor, dar s-au întors fără să se fi vazut cu ţarul şi cu patriarhul Rusiei pravoslavnice şi… fără ajutoarele deosebite promise. In anul 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniţei Zamfira a fost refăcută de pictorul-zugrav Simeon de la Piteşti.
În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul sangerosului general imperial Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, ramânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului”, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi. După ocuparea abuzivă a mănăstirii şi alungarea călugărilor ortodocşi, care s-au refugiat în Ţara Românească, unul dintre ei, pe nume Efrem, a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţagului din Prislop”, poem descoperit de Cezar Boliac în secolul al XIX-lea la Mănăstirea Caldaruşani, lângă Bucureşti şi publicat de el întâia dată. Tot el împreună cu fratele Mihail a copiat, la Prislop, cunoscută lucrare a lui Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn al Moldovei: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”, tipărită la Iaşi în 1698, cu text românesc şi grecesc, o carte de educaţie morală în spirit ortodox, cu o antologie de texte şi învăţături luate din Sfânta Scriptură, din filosofii antici şi din gânditorii mai noi. Manuscrisul realizat atunci arată preocupările de carte ale călugărilor din Mănăstirea Prislop de la mijlocul veacului al XVIII-lea.
Din 1762 mănăstirea a aparţinut pe nedrept Bisericii Greco-Catolice până când actul istoric al revenirii de bunavoie preoţilor şi credincioşilor uniţi la Biserica Ortodoxă strămoşească din octombrie 1948, a avut urmări binefăcătoare şi asupra Mănăstirii Prislop, care a reintrat în fagaşul ei, ortodox de obârşie.
După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sfântului Nicodim şi a Domniţei Zamfira redevenea mănăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate.
La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, carturarul Nicolae Bălan, s-a dus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, instaurandu-l acolo staret pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care cu două veacuri în urmă avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Buccow.
Ca stareţ al mănăstirii Prislop, Părintele Arsenie, si el un mare carturar, licenţiat în teologie la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat înfrumuseţarea locului şi restaurarea mănăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. În perioada 1950-1959 s-a realizat organizarea mănăstirii ca mănăstire de maici cu viaţa de obşte, s-a înfiinţat o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în cadrul căreia s-au executat primele ţesături cu alesaturi din ţară, cu motive străvechi din zonele Sibiu, Făgăraş şi Hunedoara, covoare olteneşti şi artistice, foarte cautate pentru export, precum şi tricotaje şi croitorie.
În vederea unificării cântării bisericeşti, s-a introdus muzica psaltică. Corul maicilor, instruit de duhovnicul mănăstirii, Părintele Arsenie, a contribuit la înfrumuseţarea slujbelor, fapt care a determinat sporirea continuă a numărului de credincioşi care participau la slujbele din duminici şi sărbatori. În celelalte zile se săvârşeau slujbele obişnuite precum în orice mănăstire ortodoxă.
Paralel cu desfăşurarea vieţii spirituale, obştea mănăstirii s-a preocupat şi de înfăţişarea bisericii precum şi a terenului din jurul ei. Astfel, în 1952, Părintele Arsenie a conceput şi zidit o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o spectaculos vas decorativ lucrat de dânsul manual , din bucăti de ţiglă verde, prinse cu ciment, în colţul aceluiaşi de lut. La poalele lui a amenajat un lac, în care, în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii, iar în faţa altarului , o încadrare de jnepeni pitici care cad valuri, valuri, delimitând biserica de restul terenului, risipind peste tot pietre decorative, care toate există şi astăzi.
În 1953, deasupra dealului clopotniţei, Părintele Arsenie a conceput şi zidit un foarte original saivan, considerat „saivan dacic”, urmat de înzestrarea bisericii cu mobilier nou, lucrat artistic în stilul specific vechii sculpturi româneşti.
Astfel, în naos s-au facut 16 strane, un scaun arhieresc, două strane pentru cântareţi, toate sculptate în lemn de stejar; la intrare în biserică , o uşă nouă sculptată tot din stejar; pe masa altarului , un chivot nou, sculptat miniatural, din lemn de păr;  un iconostas nou din lemn de arin cu sculptură filigranată, rămas neterminat.
Toate aceste lucrări de sculptură au fost realizate, după desenele Părintelui Arsenie, de către sculptorul Rudolf Lorentz din Sibiu. Tot Părintele a fixat o emblemă, din lemn, a mănăstirii – monograma Mântuitorului – în triunghiul de acoperiş al cerdacului din clădirea de lângă biserică. În jurul bisericii a facut un pavaj cu lespezi rustice şi o cărare decorativă pe mijlocul incintei spre biserică, cu lespezi de acelaşi fel (scoase de Părintele dintr-un mal de lângă satul Nadaştie) .
În anul 1955, la insistentele sale a început restaurarea bisericii de către Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, spre a-i reda aspectul arhitectonic şi pictural iniţial, ca în felul acesta să fie pusă în circuitul marilor valori istorice şi artistice din ţara noastră.
Proiectarea restaurării a fost încredinţată arhitectului Ştefan Bals, iar supravegherea directă a lucrărilor a avut-o arhitectul Gheorghe Naumescu şi Părintele Arsenie. Cu acest prilej, s-a înlăturat toată tencuiala exterioară, păstrându-se doar câteva porţiuni în care sunt incizate inscripţii. În felul acesta, exteriorul şi-a redobândit forma iniţială, din piatră brută rostuită. Turla şi-a primit de asemenea aspectul iniţial, din cărămidă, ca şi cele şapte rânduri de sub cornişă. S-a facut consolidarea tuturor zidurilor exterioare şi ale turlei. Acoperişul din tablă a fost înlocuit cu alt acoperiş, din ţiglă-solzi smalţuită, de culoare verde închis. Tot atunci s-a tencuit naosul si altarul, pregatindu-se zidul pentru pictura în frescă (în vederea picturii s-a ridicat şi schela din lemn de brad). S-a pus o pardoseală nouă din travertin sau marmură de Banpotoc. După decretul 410 din 1959, timp de mai mulţi ani, în clădirile mănăstirii a fost un azil de bătrâni… Ca la noi!
În 1976 s-a redeschis mănăstirea de maici. În continuare, maicile au fost preocupate de păstrarea patrimoniului cultural-artistic aflat la Prislop şi de înfrumuseţarea bisericii. În anul 1984 au fost montate în iconostas două icoane împărăteşti (1,00 x 0,50 m), lucrate şi donate de pictorul-protosinghel Arsenie Boca.
În 1986 s-au montat alte icoane pe iconostas: Bunavestire pe uşile împărăteşti şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti, lucrate de acelaşi pictor. Unele maici continuă aici, la Prislop, vechiul meşteşug românesc al picturii de icoane pe sticlă, fie copiind scenele cunoscuţilor iconari de la Nicula, din Arpaş, din Cârtişoara sau din alte părţi, fie creând modele noi, într-o manieră proprie. Altele lucrează icoane pe lemn, pe pânză şi alte obiecte. În 1985 a fost demolată vechea clădire de la intrarea în incinta mănăstirii. În locul ei s-a ridicat o clădire nouă cu etaj, în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos foişor, clădire concepută tot de către Părintele Arsenie după frumoasa construcţie brâncovenească de la Mănăstirea Hurezi, din judetul Vâlcea.În 1987 s-a adus şi s-a montat cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare, în stil maramureşan, model realizat tot de Părintele Arsenie.În 1991 s-a înfiinţat si un Seminar Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o şcolarizare de cinci ani. În 1995, s-a început construirea unei clădiri noi cu săli de clasă, bibliotecă, sală de lectură şi meditaţie, pentru o mai bună desfaşurare a activităţii şcolare.

S-au scurs aproape 50 de ani de când Prislopul a redevenit o splendida mănăstire ortodoxă. Un timp relativ scurt în istoria ei de şase veacuri, totuşi cu fapte şi realizări vrednice de luat în seamă. Protosinghelul Arsenie Boca, al treilea ctitor al mănăstirii, în afară de rolul covârşitor pe care l-a avut prin înzestrarea cu har a duhovniciei, a conceput şi a îndrumat toate lucrările de construcţie şi înfrumuseţare a Mănăstirii Prislop, între anii 1948-1988, unele dintre acestea fiind chiar înfăptuite personal. În perioada 1960-1988 a pictat biserica din satul Drăgănescu de lângă Bucureşti, icoanele de pe catapeteasma bisericii din Prislop şi a realizat aşezământul monahal din oraşul Sinaia, astăzi metohul Mănăstirii Prislop. S-a săvârşit din viaţa la 28 noiembrie 1989 şi este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop.
După două veacuri de înstrăinare şi de absenţă aproape totală a vieţii monahale ortodoxe, maicile de la Mănăstirea Prislop, sub îndrumarea duhovnicească şi artistică a Părintelui Arsenie, au izbutit să ridice prestigiul ei sub raport duhovnicesc, artistic, gospodăresc, încât azi ea se prezintă ca un asezământ monahal cu o viaţă duhovnicească aleasă, dar şi cu un valoros monument de artă medievală, care atrage mulţimi de credincioşi şi turişti din ţară şi de peste hotare.

Share on Facebook

Tweet

Follow us