Scrisoare deschisă către un prieten. Isus!
Atunci când suntem singuri ne apasă greutatatea mulțimii de unde facem parte mai mult prin acceptarea ipocriziei comune. Anonimi și anodini frecăm iubirea lui Isus în pustiu. Singurătatea este târgul indecent unde parlamentul vieții refuză acceptarea.
Logica tristeții impune acte indecente.
Sufocarea decenței ce te trage de mânecă î-ți impune onanicul act banal al supraviețurii.
De unde și retragerea apelor potente ce mangâie uitarea precum despărțirea ca pe un cvasi-poem uitat și totuși invocat.
Întoarcerea, această rotire-n spirală cu scop nepractic, practică-n venele noastre istoria ca urmă a țărânei dar și ca o rămășiță de dulceața de frag a eternității.
Copilăria ochiului verde-pur o mai avem când, în duritatea sa, adevărul își ghidează mersul arogant spre absolut.
În cenușa incandescentă a neliniștii ce ne frige tălpile și conștiința rătăcită-n rațiune cu card boem divin, poate mai pierdem simboluri, poate mai pierdem mirosuri, poate mai rătăcim radacina gustului, dar cert undeva cândva crucea bunăvoinței ce te trece strada și existența reapare.
Și totuși…
Trăim într-un anonimat trist în care coperțile de joc țin loc de substanța bunului simț.
Trăim într-o certidunine a incertudinii.
Trăim într-un cavou de lux plin de imaginile falsei veselii.
Trăim în voința uitării.
Într-o grădină a trădării.
De aceea amice, prietene, poate lipsa Ta ne apasă. Tu ai inventat bunul simț, Prietene.
Fără Tine întunericul egoismului ne ajută să re-devenim!? primate violente.
Cu drag, crucificatule,
Iulian Rinder
