Iulia Cătălui despre ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române”
Vă vom prezenta textul microeseului scriitorului Iulian Cătălui prezentat la Sala Senatului Academiei Fortelor Aeriene „Henri Coanda” din Bv., în cadrul Colocviului ,,Cultura Limbii”, cu ocazia primei editii a Festivalului „Limba Romana”, Brasov, 30-31 august 2019.
La acest colocviu au participat nume importante ale literaturii, istoriei, filosofiei si culturii romanesti precum: acad. Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Mircea Mihaies, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Ion Dur, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abaluta, Vasile Spiridon, Laszlo Alexandru, Mihaela Malea Stroe, Adrian Lesenciuc sau Cristian Patrasconiu.
Redăm aici prima parte a eseului ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române” a sciitorului Iulian Cătălui.
,,Dinamica unei limbi este dependentă atât de evoluţia şi variaţia ei internă, de creativitatea indivizilor dintr-o anumită ţară sau cultură, cât şi de influenţele provenite dintr-o altă limbă, de-a lungul timpului, limbile nefiind nişte structuri fixe, închistate, nemişcate, ci întretăindu-se, interferând între ele, unele sfârşind prin a domina pe altele, iar multe limbi dispărând pur şi simplu.
Deşi statul naţional şi limba naţională modernă a acestuia există doar din secolul al XIX-lea, când s-a şi născut ideologia naţională şi naţionalistă şi, cu toate că limba literară a unei naţiuni a existat de mai mult timp (vezi cazurile Italiei, Germaniei şi României), fiecare imperiu, stat, entitate politico-militară şi culturală a căutat, de-a lungul timpului, prin orice mijloace, inclusiv culturale şi lingvistice, să-şi impună cultura, civilizaţia şi limba altei ţări, de obicei mai puţin puternică decât statul invadator şi dominant.
Acest lucru l-au reuşit, în antichitate, mai întâi grecii, prin armatele lui Alexandru cel Mare, când s-a răspândit o limbă greacă comună, aşa-numita koiné (limba în care s-au scris operele lui Aristotel şi Plutarh) şi apoi prin cultura şi civilizaţia lor strălucitoare, greaca devenind şi limba în care s-au transmis primele texte ale Creştinismului: Evangheliile şi Septuaginta.
Pe când limba greacă koiné încă mai domina bazinul mediteraneean, se impune latina, care, ca limbă a Imperiului Roman, a jucat rolul de „limbă universală” sau „lingua franca” pentru întreaga Europă aflată sub ocupaţie romană şi va deveni, de asemenea limba culturii creştine în Imperiul de Apus.
Apoi, când puterea militară şi politică a Romei a intrat într-un declin ireversibil, limba latină a reuşit să rămână miraculos, timp de peste 1.000 de ani „limba internaţională a educaţiei”, în Occidentul european, din cauza unei „altfel de puteri, puterea ecleziastică a romano-catolicismului”.
În vremea Renaşterii, şi, apoi în epoca modernă, spaniolii şi francezii au încercat şi au şi reuşit, să-şi impună limba, primii în America Centrală şi de Sud şi în Filipine, iar francezii în America (o parte a Canadei, Quebec-ul), în Africa de vest şi în Indochina, creându-şi adevărate imperii coloniale şi lingvistice.
Ulterior, spre sfârşitul secolului al XIX-lea a venit rândul Marii Britanii să-şi creeze cel mai întins imperiu colonial al tuturor timpurilor, cultura şi limba engleză năvălind impetuos aproape în întreaga lume (S.U.A., Canada, India, o mare parte a Africii, Australia, Noua Zeelandă şi altele), limba engleză devenind astfel noua „lingua franca”, ajutată fiind şi de dezvoltarea economică fără precedent a fostei colonii britanice, S.U.A, care a ajuns în secolul XX o superputere, hegemonică, cea mai mare putere economică, militară, tehnologică (americanii deţin întâietatea în toate ramurile de vârf ale inovaţiei) şi chiar culturală, dar în domeniul culturii populare.
Semioticianul Umberto Eco crede că expansiunea englezei a fost înlesnită de faptul că această limbă dinamică este bogată în „monosilabice”, capabile să absoarbă termeni străini şi să creeze neologisme.
Aşadar, engleza este acum limba dominantă pe aproape întreaga planetă, care, după unii sociolingvişti va grăbi şi chiar cauza dispariţia limbilor minoritare, ea impunându-şi „puterea lingvistică” peste tot în lume şi forţând ţări şi entităţi ca Franţa, Germania, România sau Uniunea Europeană să contracareze acest fenomen, adoptând unele legi şi programe speciale de apărare şi revitalizare a limbilor naţionale.
I.R.
