Iuliu Maniu,un stalp al unificarii tuturor romanilor intr-o Romanie Mare!
Nu doar taranistii sustin cu religiozitate ca Iuliu Maniu, oarecum oportunist la inceput, a fost, ramane unul dintre principalii conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, făuritor al României Mari. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. dupa care a fost ales, în unanimitate, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920).Si aici s-a produs un declik de orgoliu…Ca sa o lase mai ..moale cu „federalizarea”, a fost ales prim-ministru al ţării între 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie -10 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933.A fost călăuzit de realizarea dreptului sfânt al poporului român la libertate şi unitate naţională, păstrarea şi apărarea hotarelor ţării stabilite prin Marea Unire din 1918, care a creat România Mare.
„Organizarea naţională – spunea Iuliu Maniu, dedulcit cu gustul puterii de la Bucuresti, – este cea mai perfectă organizaţie omenească, pentru că are la bază unitatea limbii, obiceiurilor, gândirii, tradiţiei, aspiraţiunilor, cari caracterizează şi constituiesc în mod firesc o naţiune şi cea mai perfectă organizaţie politică ce se numeşte stat”.
Libertatea naţională a popoarelor, în cadrul statului lor propriu, este o necesitate inexorabilă nu numai pentru propria lor dezvoltare, ci şi pentru comunitatea internaţională a naţiunilor, întrucât „menirea popoarelor este să contribuie în mod propriu, cu însuşirile lor specifice, la civilizaţia omenească”; de aceea, „păstrarea şi dezvoltarea acestor însuşiri este nu numai un drept, ci şi o datorie faţă de civilizaţia omenească”. În această lumină, fiecare popor are nevoie de statul său pentru ca în el şi prin el „să poată perfecţiona însuşirile specifice naţionale şi să şi le apere în caz de nevoie”.
Ca reprezentant autoasumat al populaţiei româneşti din Transilvania subjugată Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a condamnat cu vigoare politica „dominaţiunii exclusivismului de rasă şi de clasă” dusă de Ungaria, arătând că lozinca „naţiunii unitare maghiare” înseamnă „încercarea de a ne contopi (pe români şi alte naţiuni) în rasa maghiară”, de a împiedica însăşi existenţa naţionalităţilor nemaghiare, de a le maghiariza.
1931 – I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu
„Maghiarizarea bisericii şi a şcolilor româneşti, pauperizarea poporului românesc şi excluderea lui din viaţa de stat şi administrativă – avea să sintetizeze el mai târziu componentele şi obiectivele politicii autorităţilor de la Budapesta – erau mijloace de realizare a tendinţei consecvente de a rupe continuitatea geografică a poporului românesc, de a-i distruge unitatea culturală şi prin aceasta a-i reduce valoarea lui etnică şi importanţa lui internaţională”. Ţara cu care sperau să se unească românii aflaţi sub stăpâniri străine – va sublinia Maniu după 1918 – s-a dovedit la înălţimea nădejdilor învestite în ea. „Avem să mulţumim Vechiului Regat, tuturor cetăţenilor săi, cari cu un sentiment de sacrificiu supraomenesc au pus totul în joc ca pe noi să ne mântuiască din robia seculară în care am trăit” – spunea el în 1920.
„Prin spirit de jertfă, prin curaj şi tenacitate – aprecia Maniu în 1934 – a reuşit reintregirea cu Vechiul Regat,tocmai Piemontul românesc, să adune în jurul său toate provinciile româneşti, animate de acelaşi dor frăţesc de a fi pe veci împreună”.
Rolul decisiv în preluarea puterii în Transilvania şi în declararea unirii pe veci a acesteia cu România l-au avut, desigur, românii transilvăneni. Exprimând fidel gândul şi simţirea lor, Iuliu Maniu spunea, în cuvântarea rostită la Adunarea de la Alba Iulia: „Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor”. În consecinţă, declara el, trebuie „să cerem încorporarea fără întârziere şi pe veci într-un singur stat al tuturor românilor… ”.
Obiectivele naţionale ale unei ţări nu se încheie cu înfăptuirea unităţii statale. „Nu trebuie – spunea, în acest sens, Maniu – să lăsăm epuizate ţintele noastre naţionale prin realizarea unităţii noastre de stat. Vai de neamurile ce nu ştiu să-şi propună încontinuu noi şi noi ţinte de atins, noi şi noi idealuri de realizat… Să cultivăm şi să înfăptuim înaltele idealuri ale civilizaţiei umane, să realizăm marea idee de pace a omenirii… Să lucrăm din toate puterile pentru înfrăţirea popoarelor acestei părţi din lume… ”.
1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu
Problema minorităţilor – a subliniat cu altă ocazie – „departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr-un stat, este o problemă a drepturilor omului…, o chestie de utilitate şi de raţiune de stat şi o problemă a armonioasei dezvoltări a statului”. Maniu a respins aserţiunea (la care nu s-a renunţat de către unele cercuri din afară şi de la noi) că România ar fi un stat multinaţional, arătând că este un stat naţional unitar, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei – românii – sunt îndrituiţi, în condiţiile unui regim democratic, să definească linia de conduită a statului.
El a respins, de asemeni, şi teza autonomiei naţionale pentru minorităţi. „Adunarea naţională (de la Alba Iulia) n-a hotărât autonomia naţională pentru minorităţi şi n-a înţeles să le-o acorde” – spunea Maniu. „Nici Tratatul adiţional (la cel de pace, din 1919), care… conţine îndreptăţiri mult mai reduse pentru minorităţi decât hotărârile de la Alba Iulia, nu asigură prin nimic o autonomie naţională pentru minorităţi, stipulând numai oautonomie locală sub controlul statului, numai în chestiuni culturale şi religioase şi numai pentru săcuii şi saşii din Ardeal”. 
Spre deosebire de concepţiile simpliste sau interesate, care reduc problema minorităţilor la acordarea de drepturi pentru acestea,Maniu se preocupă şi de ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea caracterului naţional al statului – drept fundamental al naţiunii formatoare de stat. „Din punctul de vedere al statului naţional român şi în scopul asigurării integrităţii lui teritoriale, pentru păstrarea caracterului lui naţional şi în scopul de a crea posibilitatea practică şi efectivă a unei conduceri de stat care să împiedice ca o gândire şi o concepţiune de viaţă străină să corupă individualitatea şi caracterul naţional”’ Maniu considera necesare o serie de măsuri pe linie de stat, între care: limba română – limbă oficială de stat, răspândirea şi promovarea ştiinţei, artei şi literaturii române, sprijinirea activităţii economice a românilor în toate domeniile, repatrierea şi colonizarea în ţară a românilor de peste hotare. Menţinerea păcii existente, apărarea hotarelor ţării constituiau miezul, obiectivul central al politicii externe.
„Noi – declara Iuliu Maniu în 1936 – vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara… ”. În această perspectivă erau văzute în primul rând alianţele externe,sprijinul acordat de România activităţii de menţinere a păcii desfăşurate de Societatea Naţiunilor. Fiind animat de un înalt patriotism şi dovedind simţ de răspundere, Maniu a combătut cu vigoare tezele revizioniste promovate de reprezentanţii Ungariei şi ai altor ţări europene, ca şi sprijinirea acestora de către Germania şi Italia fascistă. El şi-a ridicat glasul, cum arăta în 1934, de la tribuna Parlamentului, împotriva oricărei încercări de atingere a Tratatului de la Trianon, care a consfinţit hotărârea de unire naţională pe vecie a poporului românesc, proclamată la Alba Iulia. Cererile privind autonomia sau independenţa Transilvaniei erau declarate de el „o idee anacronică, imposibilă şi contrazicătoare drepturilor noastre şi realităţilor etnografice”.
