Japonia lor si Niponia noastra
Undele catastrofei care a lovit coasta Japoniei s-au propagat si in Romania, confirmand teoria satului global potrivit careia bataia de aripi a unui fluture intr-un colt de lume provoaca un uragan in celalalt. Primele izbite au fost televiziunile de la noi. In montaj s-a lucrat serios: scenele oricum socante, cu cladiri zgaltaite, dar mai ales cu devastarile tsunami-ului, care a amestecat ambarcatiuni, trunchiuri de copaci si resturi de case printre caroserii de masini luate de val, au fost potentate de staffurile tehnice, pentru efecte garantate. Imaginile au fost marite, incetinite si apoi reaccelerate brusc, pe fundal s-au pus muzici cataclismatice – toata recuzita de care abuzeaza orice televiziune care se respecta la noi pentru a impacta la maximum receptorii populatiei. In studio au vorbit vesnicii priceputi, ale caror comentarii apocaliptice erau menite sa duca vizionarea la climax. Ai nostri s-au isterizat copios, dar nu e de mirare: fac la fel la o inundatie cu care ne-am obisnuit verile, era aproape normal sa se comporte asa fata cu urgia japoneza.
Pachetul de efecte si trairi mioritice de vremuri grele n-a facut insa decat sa caricaturizeze si mai apasat diferenta dintre felul in care japonezii isi accepta – si inving – soarta de geografia supusa capriciilor scoartei terestre si ale oceanului si modul nostru de a trece prin dezastre, mai mari sau mai mici. Daca ati vazut un buletin de stiri nipon, veti fi inteles. Crainici impasibili, constienti ca tragedia reala nu are nevoie de cosmetizari de studio. Nu tu patetisme, nu tu lacrimi inutile pe sticla, nu emotii scapate de sub control pe ecran. Premierul japonez a vorbit sec despre masuri urgente, a anuntat la fel de incolor starea de necesitate, a spus lucruri putine si esentiale. Nu din indiferenta sau lipsa de compasiune pentru victime si supravietuitori, ci dintr-un pragmatism fara istericale, care se masoara in interventii imediate si eficiente pe teren.
Citesc si ascult reactii din partea romanilor care traiesc in Japonia. Nu-mi vine sa cred cand aud oameni aflati deja de o bucata de vreme in Tara Soarelui Rasare debitand romanisme gen „nu-mi vine sa cred ce s-antamplatâ€, „nu imi revin nici acum†etc, etc. Nu este doar contraproductiv sa te exprimi asa. Inseamna pur si simplu sa fi ratat sansa de a intalni spiritul nipon in actiune, mereu pregatit sa reia viata de unde o urgie a naturii a lasat-o, cu o disciplina si o tenacitate pe care numai japonezii le au, dar pe care veneticii n-au nicio scuza ca nu le-au observat sau inteles.
Este drept, pe de alta parte, ca seninatatea care ii ajuta sa se recupereze extraordinar dupa fiecare lovitura nu vine doar din mitologie si negura vremii. La starea asta participa si sentimentul securizant ca statul stie ce are de facut si chiar face orice pentru a restabili viata in coordonatele ei dinaintea fiecarei incercari a sortii. Statul pe care nu-l doboara cutremurele si nu-l inmoaie nici macar tsunami-ul.
Cumplita si colosala diferenta la noi, care am experimentat disolutia statului pe uscat si fara miscari tectonice, doar cu niste palide cutremure sociale. Si unde nu s-a inventat nici demisia de onoare, ca de harakiri nici nu poate fi vorba.
Vifor Rotar
