Klaus e sincer: „Cum e turcul… si guvernul (meu)”!
După ce s-a instalat la Cotroceni, refuza să promulge legea privindu-l pe Avram Iancu, eroul transilvănean, cel cu „statuie” în inima fiecărui ardelean, şi tot acelaşi preşedinte, odată ajuns în vizită oficială în Ucraina, n-a catadicsit să se întâlnească cu românii aflaţi, datorită vitregiilor istoriei, pe teritoriul acestei ţări, unde, aşa cum orice om simplu ştie, sunt supuşi unor discriminări constante şi evidente.
Evidente pentru oricine, dar nu şi pentru cel care se autoproclama „preşedinte al tuturor românilor” şi vrea să demonstreze acest lucru prin voiajurile din Italia, Spania, Germania sau Franţa, unde are întâlniri bine
aranjate de yesmeni şi sicofanţi cu reprezentanţii diasporei româneşti, dar nu-l interesează nicidecum soarta „românaşilor” din Ucraina, ca să nu mai vorbim despre abandonarea aproape ostentativă a R. Moldova, gest iresponsabil, nerealist şi,cam… neromânesc, profund păgubos, care nu face decât să împingă teritoriul de peste Prut sa alunece tot mai mult spre Moscova.
Nu ştiu cine, cum, când şi ce îl sfătuieşte la Cotroceni pe Klaus Iohannis, dar prestaţia sa pe plan extern, privită nu doar din perspectiva ansamblului diasporei româneşti, ci a poporului nostru, este execrabilă şi, la urma urmei, similară cu cea referitoare la interesele generale ale ţării.
A mers la Paris, în prima sa „ieşire afară”, s-a salutat – şi atât – cu Francois Hollande, preşedintele Franţei, o ţară cândva mare aliat şi susţinător al Bucureştiului, iar de acolo, în afara incidentului penibil cu paltonul aruncat peste automobilul său prezidenţial, a venit cu mâinile goale. Nu tu sprijin concret şi substanţial pentru intrarea ţării în Spaţiul Schengen, nu tu deblocarea problemei romilor, nu tu relansarea colaborării economice, nu tu amplificarea cooperării culturale. Nimic.
A mers la Berlin, într-o călătorie pe care românii, probabil campioni mondiali la amăgiri, au urmărit-o cu sufletul la gură. Argumentul este lesne de ghicit: cu toţii ştiau că preşedintele Klaus Werner Iohannis este sas şi că are legături de sânge cu ţara vizitată, unde, Nota Bene, domiciliază chiar părinţii săi.
Toate acestea, nouă, românilor, ne-au creat atâtea aşteptări de la această vizită. Dar, cum spune tot românul, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, proverbul a dovedit şi acum înţelepciunea noastră populară. Cu ce s-a întors preşedintele Iohannis din această nouă călătorie? Cu absolut nimic, în afara precizării pe care gazda sa, cancelara Angela Merkel, o făcea pentru cei cu care-l întâmpina pe oaspete, potrivit căreia acesta „este membru al minorităţii germane din România”! Iar Germania este „motorul” Europei, fie că vorbim despre probleme politice, economice, sociale sau culturale. Din nou, nu tu intrarea ţării în Spaţiul Schengen, ori o dezvoltare spectaculoasă a investiţiilor germane în România, ş.a.m.d. Adică iarăşi nimic.
Ajunşi acasa poate ar trebui să reamintim că, la 9 Mai 2015, preşedintele Iohannis a „uitat” să depună o coroană de flori la Oarba de Mureş sau la Carei în memoria miilor de ostaşi români care şi-au dat viaţa în luptele cu fasciştii germani si horthisti, In schimb a mers în Polonia, unde a omagiat eroii locali ce au căzut victime în confruntarea cu trupele hitleriste.
Cum se ştie, preşedintele României a insistat enorm pe rolul şi aportul diasporei româneşti în accederea sa la Cotroceni, ajungând chiar să fetişizeze acest aspect. Probabil că din atare motiv el a ajuns să dea la spate realităţile din ţară. Acest lucru dureros devenind strident după ce, în sfârşit, şi-a văzut visul cu ochii, în urma acelei catastrofe îngrozitoare, el trezindu-se cu mult doritul „guvern al meu”. Dar, potrivit memorabilei întrebări retorice a lui Constantin Tănase: „Şi cu asta ce-a făcut?”.
Incredibil, în nici un an şi jumătate, popularitatea lui Klaus Iohannis a scăzut de la 75% sub 30% – un record absolut pentru un preşedinte al României postdecembriste. Este el oare conştient de implicaţiile acestui lucru?
Se gândeşte el cui se datorează această prăbuşire, care seamănă cu una în gol, fără paraşută?
Adevărul este că după episodul cu premierul Emil Boc, devenit etalon al obedienţei, lipsei de personalitate şi de credibilitate, Iohannis s-a pricopsit cu un premier ce-i calcă pe urme primarului din Cluj-Napoca.
Pe zi ce trece, guvernul actual se confruntă cu tot mai multe proteste şi demonstraţii, miniştrii săi par nişte momâi vii, se întrec în gafe şi afirmaţii hazardate ori hilare, nu au soluţii, nu au idei viabile şi realiste. Sunt cu adevărat „varză de Bruxelles”, umbrind astfel imaginea locului în care, totuşi, lucrează oameni competenţi şi de unde ei au „descălecat” pe cai albi în faţa Palatului Victoria. Mai repede decât şeful lor, Iohannis, ei au acuzat o cădere abruptă, în ţară lucrurile sunt vraişte, nimic nepărând a fi aşezat.
Evidente pentru oricine, dar nu şi pentru cel care se autoproclama „preşedinte al tuturor românilor” şi vrea să demonstreze acest lucru prin voiajurile din Italia, Spania, Germania sau Franţa, unde are întâlniri bine
aranjate de yesmeni şi sicofanţi cu reprezentanţii diasporei româneşti, dar nu-l interesează nicidecum soarta „românaşilor” din Ucraina, ca să nu mai vorbim despre abandonarea aproape ostentativă a R. Moldova, gest iresponsabil, nerealist şi,cam… neromânesc, profund păgubos, care nu face decât să împingă teritoriul de peste Prut sa alunece tot mai mult spre Moscova.Nu ştiu cine, cum, când şi ce îl sfătuieşte la Cotroceni pe Klaus Iohannis, dar prestaţia sa pe plan extern, privită nu doar din perspectiva ansamblului diasporei româneşti, ci a poporului nostru, este execrabilă şi, la urma urmei, similară cu cea referitoare la interesele generale ale ţării.
A mers la Paris, în prima sa „ieşire afară”, s-a salutat – şi atât – cu Francois Hollande, preşedintele Franţei, o ţară cândva mare aliat şi susţinător al Bucureştiului, iar de acolo, în afara incidentului penibil cu paltonul aruncat peste automobilul său prezidenţial, a venit cu mâinile goale. Nu tu sprijin concret şi substanţial pentru intrarea ţării în Spaţiul Schengen, nu tu deblocarea problemei romilor, nu tu relansarea colaborării economice, nu tu amplificarea cooperării culturale. Nimic.
A mers la Berlin, într-o călătorie pe care românii, probabil campioni mondiali la amăgiri, au urmărit-o cu sufletul la gură. Argumentul este lesne de ghicit: cu toţii ştiau că preşedintele Klaus Werner Iohannis este sas şi că are legături de sânge cu ţara vizitată, unde, Nota Bene, domiciliază chiar părinţii săi.
Toate acestea, nouă, românilor, ne-au creat atâtea aşteptări de la această vizită. Dar, cum spune tot românul, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, proverbul a dovedit şi acum înţelepciunea noastră populară. Cu ce s-a întors preşedintele Iohannis din această nouă călătorie? Cu absolut nimic, în afara precizării pe care gazda sa, cancelara Angela Merkel, o făcea pentru cei cu care-l întâmpina pe oaspete, potrivit căreia acesta „este membru al minorităţii germane din România”! Iar Germania este „motorul” Europei, fie că vorbim despre probleme politice, economice, sociale sau culturale. Din nou, nu tu intrarea ţării în Spaţiul Schengen, ori o dezvoltare spectaculoasă a investiţiilor germane în România, ş.a.m.d. Adică iarăşi nimic.
Ajunşi acasa poate ar trebui să reamintim că, la 9 Mai 2015, preşedintele Iohannis a „uitat” să depună o coroană de flori la Oarba de Mureş sau la Carei în memoria miilor de ostaşi români care şi-au dat viaţa în luptele cu fasciştii germani si horthisti, In schimb a mers în Polonia, unde a omagiat eroii locali ce au căzut victime în confruntarea cu trupele hitleriste.
Cum se ştie, preşedintele României a insistat enorm pe rolul şi aportul diasporei româneşti în accederea sa la Cotroceni, ajungând chiar să fetişizeze acest aspect. Probabil că din atare motiv el a ajuns să dea la spate realităţile din ţară. Acest lucru dureros devenind strident după ce, în sfârşit, şi-a văzut visul cu ochii, în urma acelei catastrofe îngrozitoare, el trezindu-se cu mult doritul „guvern al meu”. Dar, potrivit memorabilei întrebări retorice a lui Constantin Tănase: „Şi cu asta ce-a făcut?”.
Incredibil, în nici un an şi jumătate, popularitatea lui Klaus Iohannis a scăzut de la 75% sub 30% – un record absolut pentru un preşedinte al României postdecembriste. Este el oare conştient de implicaţiile acestui lucru?
Se gândeşte el cui se datorează această prăbuşire, care seamănă cu una în gol, fără paraşută?
Adevărul este că după episodul cu premierul Emil Boc, devenit etalon al obedienţei, lipsei de personalitate şi de credibilitate, Iohannis s-a pricopsit cu un premier ce-i calcă pe urme primarului din Cluj-Napoca.
Pe zi ce trece, guvernul actual se confruntă cu tot mai multe proteste şi demonstraţii, miniştrii săi par nişte momâi vii, se întrec în gafe şi afirmaţii hazardate ori hilare, nu au soluţii, nu au idei viabile şi realiste. Sunt cu adevărat „varză de Bruxelles”, umbrind astfel imaginea locului în care, totuşi, lucrează oameni competenţi şi de unde ei au „descălecat” pe cai albi în faţa Palatului Victoria. Mai repede decât şeful lor, Iohannis, ei au acuzat o cădere abruptă, în ţară lucrurile sunt vraişte, nimic nepărând a fi aşezat.
