Klaus Werner Iohannis, pe urmele dictaturii lui Carol al II-lea!!

„Este guvernul meu” sau „tehnocrații” în istoria României. A mai existat o vreme în care în fruntea țării s-au aflat „tehnocrați”. Ei se găseau, la 16 decembrie 1938, în partidul înființat de Carol al II-lea pentru a-și impune dictatura, Frontul Renașterii Naționale (o Uniune Salvați România a epocii), formațiune cu „oameni noi”. Istoria se repetă și ne oferă lecții neprețuite. Pe atunci alții se îmbrăcau în alb imaculat (la propriu, atunci) pozând în salvatorii nației și pretinzând dreptul de a conduce, deasupra voinței populare. „România trebuie salvată și sunt hotărât s-o fac”, spunea Carol al II-lea, un mesaj asemănător cu cel al „regelui neîncoronat” de astăzi, Klaus Iohannis. 
„Spoiți cu var ca niște pomi fructiferi sau ca niște WC-uri de gară – ca tot ce trebuie dezinfectat”. Este caracterizarea pe care le-o oferă Martha Bibescu salvatorilor României de atunci, privindu-i din balconul publicului, la ședința de deschidere a Parlamentului, pe 7 iunie 1938.
Frontul Renaşterii Naţionale, partidul totalitar al lui Carol al II-lea, avea menirea de a contrabalansa influența crescândă a Mișcării Legionare în rândul românilor, și a făcut acest lucru imitând-o și preluându-i temele majore, precum lupta împotriva corupției și a politicianismului.
O altă lecție a istoriei: este ceea ce face Uniunea Salvați România astăzi, captând aspirațiile românilor, pentru a le deturna în zona dreptei liberale și a intereselor corporatiste (care stau în statele ONG-urilor „societății civile”)  „Este guvernul meu”, spune neamțul Carol al II-lea. „Îmi doresc un guvern al meu”, spunea neamțul Iohannis. Ambii au avut această satisfacție pentru o vreme împotriva voinței populare și a intereselor naționale.(sursa: Prof.Ion Scurtu)
Pulverizarea Romaniei Mari!    
„Este guvernul meu”. Aceste cuvinte au fost rostite de regele Carol al II-lea în ianuarie 1938, într-un context istoric confuz și tensionat. La sfârșitul anului 1937, România se afla într-o gravă criză politică. Principalele partide erau compromise în ochii electoratului, deoarece una au promis în campaniile electorale și altceva au făcut atunci când au fost la putere. Extrema dreaptă (prodictatorială) se afla în ofensivă, iar regele Carol al II-lea manevra pentru instaurarea propriului său regim politic. În alegerile din 20 decembrie 1937 nici un partid nu a obținut cel puțin 40% din totalul voturilor pentru ca, în baza legii electorate din 1926, să-și poată constitui o majoritate parlamentară.
Profitând de situația creată, Carol al II-lea l-a numit, în ziua de 28 decembrie, pe Octavian Goga, liderul Partidului Național-Creștin, în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Vestea a provocat stupoare în opinia publică. In guvernul Goga, alături de membri ai PNC, au fost incluși mai mulți „specialiști”, de fapt transfugi de la alte partide, precum și independenți, care au acceptat să se pună în slujba planurilor politice ale regelui. Într-un interviu, Carol al II-lea explica motivul deciziei sale: „Din cauza partidelor și a politicii din România, suveranul este singurul element care păstrează linia dreaptă”. Într-un alt interviu, era și mai explicit: „Este guvernul meu și trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aș fi mulțumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”.
Asemenea declarații contraveneau spiritului Constituției, care avea la bază principiul potrivit căruia „Regele domnește, dar nu guvernează”. Dar, pentru Carol al II-lea, Constituția din 1923 era „prea strâmtă” și trebuia modificată. Până atunci putea să o calce în picioare, socotindu-se singurul om politic care putea decide soarta regimului politic din România.
„Schimbarea” s-a produs după numai 44 de zile.A fost redactată în grabă o nouă Constituție, publicată în ziua de 20 februarie, prin care se extindeau prerogativele regale. Fără a lăsa un răgaz pentru a fi citită și asimilată de cetățeni, aceasta a fost supusă „spre bună știință și învoire” în ziua de 24 februarie. Noua lege fundamentală a fost „primită” aproape în unanimitate (votul era deschis și se ținea o evidență specială a celor care au fost împotrivă). Doar 0,13 % au răspuns că NU sunt de acord.La 16 decembrie 1938 a fost înființat Frontul Renașterii Naționale, declarat „unica organizație politică în stat”.
Acesta a fost singurul partid care a avut dreptul de a depune liste în alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939, astfel că a obținut o victorie deplină. Între cei aleși se aflau mulți membri ai partidelor dizolvate, care acum se declarau „apolitici” și „tehnocrați” (s-a candidat în funcție de profesii: agricultură și muncă manuală; comerț și industrie; ocupațiuni intelectuale).
Ministerul Propagandei Naționale, special înființat, presa și radioul (aflate sub cenzură) se întreceu în elogii la adresa regimului și mai ales a „marelui cârmaci”. Regele savura aceste laude, participa la spectacole grandioase cu mii de participanți, asculta odele ce i se închinau, primea cu plăcere cadourile ce i se făceau (între care și o hartă a țării în relief, oferită de Banca Națională a României). Unii apreciau că se exagera destul de mult. Între aceștia, N.D. Cocea, care nota în jurnalul său: „Să-ți pui tu slugile să te laude la gazetă și să te declari satisfăcut. Să-ți tocmești tu singur argați cu ziua care să te ridice în slava cerului și să te potrivești vorbelor lor. Să te socotești om mare pentru asta. Haram de rege!”
Cultivată cu grijă (și cu mulți bani), starea euforică s-a curmat brusc în vara anului 1940, când România a fost silită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei către Uniunea sovietică, nord-estul Transilvaniei către Ungaria și Cadrilaterul către Bulgaria.
Epilog: La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea îi anunța pe români că „din marea mea dragoste pentru cest pământ”, a hotărât să treacă „grelele sarcini ale domniei” pe umerii fiului său Mihai, iar a doua zi a luat drumul exilului.
Posted by justitiarul

Share on Facebook

Tweet

Follow us