La Brasov a fost… descoperit „obectul” plagiatului lui I. L. Caragiale!
În biblioteca marilor procese care au uimit lumea românească in urma cu mai bine de 100 de ani , se înscrie şi dosarul juridic „Caragiale-Caion”, cu deznodământ în 1902. I.L. Caragiale îşi încredinţa „onoarea sa de dramaturg” justiţiei române pentru a face dreptate într-un caz care depăşise limitele unei polemici jurnalistice, oricât de „pamfletară” era.În “Revista literară”, nr. 16 din 30 noiembrie 1901, condusă de Th. M. Stoenescu („discipol” al lui Macedonski), apare sub semnătura primului redactor, Caion (Const.Al. Ionescu), articolul infamant“Domnul Caragiale!”.Dramaturgul este învinuit că a plagiat drama „Năpasta” după o piesă anonima , scrisă de un mediocru desavarsit: autorul ungur, Kemeny Istvan, tradusă în limba română de Al. Bogdan, la Braşov, în 1834, intitulată „Nenorocul”.
Ca argument sunt date câteva replici tradusa aproximativ din piesa maghiară. În următorul număr al revistei, Caion face si un rezumat al piesei maghiare punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând articolul infamant: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.
Răzbunările sale impulsive continuă în “Forţa morală”, un “ziar enciclopedic” cu o durată de… 15 numere (28 octombrie 1901 – 17 februarie 1902) unde, din când în când, 
semna câte o poezie, pe lângă alţi colaboratori obscuri.
Naufragiatul de la “Revista literară” este primit cu braţele deschise în redacţia ziarului “Forţa morală”, unde susţine plagiatul precum şi interesele lui Macedonski.
Sub pseudonimul Luciliu, publică articole cu atacuri împotriva lui Caragiale. Un duel literar şi o ură ce dospeşte: Caragiale l-a cunoscut pe Macedonski în redacţia „Ghimpele”, în 1871, unde dramaturgul era redactor, iar poetul doar colaborator. Duelul literar a început în 1893, în “Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul “Scrisorii pierdute”. Nimic de mirare; „marele rautacios” Caragiale l-a „luat in balon”pana si pe Eminescu...
Şi cum orice gest nobil ascunde o atitudine josnică, poetul “Rozelor ce mor” trimite o scrisoare ziarului “Românul” (în noiembrie 1893, publicată şi în „Literatorul”), prin care încearcă o „împăcare”. Scrie că nu este normal ca un fost director al teatrelor să îşi deschidă o berărie ca să se poată întreține; denunţă indiferenţa guvernanţilor, specificând că nu este prietenul lui Caragiale, însă îl consideră un prieten distins şi din acest motiv trage un semnal de alarmă.Atata doar ca „musiu” Caragiale nu bagă în seamă gestul „împăcării”, iar apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în 1895, este iar un motiv pentru dramaturg să-i ironizeze “talentul”, în „Gazeta poporului”. În replică, Macedonski îl atacă acid, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu.
Ura lui Macedonski dospeşte monştrii răului. Duşman de moarte a junimiştilor şi al masonilor, se foloseşte de Caion, crezând că astfel îi zdrobeşte definitiv imaginea autorului „Năpastei”. Ca să se simtă răzbunat, îi permite lui Caion să publice în “Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum si anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost copiate de către autorul “Scrisorii pierdute”(!!).
Mai mult, organizează o conferinţă la Ateneul Român atacând direcţia junimistă precum şi pe autorul “Nopţii furtunoase”, dar unde… este huiduit. Nu-şi termină conferinţa, fiind nevoit să plece din sală.În epocă, lumea fierbe. Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Caragiale, pune urgent pe afiş comedia bulevardieră “Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece falsul din … noua învinuire de “plagiat”.
Un proces celebru în epocă, care l-a „prabusit”pe Caragiale. Acesta îi scrie o scrisoare bunului său prieten, avocat şi dramaturg, Barbu Delavrancea:
„Dragă Barbule, (…) Nu ştiu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi. Cu dragoste de frate, Iancu”. Delavrancea îl sfătuieşte să depună o plângere Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru “defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operel
e mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan” alăturând cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei.
Dosarul Caragiale-Caion : Artişti, scriitori, actori ai Teatrului Naţional, boieroaice din protipendada românească, precum şi prietenii numerosi ai celor doi asistă la proces. Neavând dovezi clare decât… titlul piesei maghiare scris pe o copertă, Th. Stoenescu îl suspendă pe Caion din redacţie.La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere spre amânarea procesului din motive medicale. În certificatul medical, Caion suferea de… „gripă cu formă nervoasă”. I se ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, recurge la actul medical. Traducerea a adus-o insa Barbu Delavrancea.Prin Procesul verbal de şedinţă, 21 din 11 martie 1902,s-a dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (absenţă nejustificată). A urmat memorabila pledoarie a lui Barbu Delavrancea în susţinerea lui I.L.Caragiale.Prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902 juraţii îl condamnă pe inculpatul Caion la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile; trebuie să-i plătească părţii civile, Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.
Judecat în lipsă, Caion face recurs. Procesul se reia în iunie a aceluiaşi an. O comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal, Caragiale este reprezentat de Barbu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii: G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I.Tanoviceanu.Cu asemenea avocati,Caion îl acuză în continuare pe Caragiale că a plagiat pentru că “domnul Caragiale m-a insultat prin «Moftul român» toată vara şi eu am vrut să mă răzbun” – ceea ce nu fusese adevărat. Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca… dovadă evidentă a calomniei, reprezentând textul plagiatului. Avocatul Danielopolu: „cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputaţi, senatori etc. Convingerea noastră e că dl. Caragiale a copiat.” Hodoronc tronc!În acelaşi timp, apare la bară, ca să apere calomniatorul, o somitate a vremii, profesorul Tanoviceanu, un adevărat Justinian al dreptului penal român, instigat de Macedonski.
Prin procesul verbal al audienţei Curţii, Instanţa, după dezbateri de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând verdict de achitare pentru inculpat. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea din primul proces. Marele dramaturg, trist, dar generos, a afirmat: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare, nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinenţă. Totul este posibil în justiţia română, chiar să se facă uneori şi „dreptate”.
Lovit sufleteste de decizia de achitare a lui Caion, autorul “Năpastei” se exilează la Berlin de unde-i scrie bunului său prieten Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compăt. Semnat: Iancu.”(Sursa: Biblioteca marilor procese, an I – mai –iulie, nr. 4-5, 1924; Procesul Caragiale Caion)
Un articol de Monica Andrei – Metropolis
