Lecţia lui nea Ilie despre lege şi proşti

 

Dan Puric

 

Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc.

Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină.

Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că, cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez.

Pentru mine, lucrul asta a venit prea târziu ÅŸi m-am dus la prima lecÅ£ie de ÅŸoferie cu emoÅ£ii de licean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul. Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, ÅŸi îl aÅŸteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu mă cunoÅŸtea. A venit cu o Dacia de pe vremea lui CeauÅŸescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faÅ£a mea, i-au sărit ÅŸuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos ÅŸi le-a pus la locul lor, ignorându-mă. Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut. Nea Ilie era plin de vaselină ÅŸi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, ÅŸi-a dat seama cu cine are de-a face. Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: „Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!” Dar el mi-a zis, fără să se uite la mine: „Bă, asta e cheia!” Am îngheÅ£at. „Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraÅ£ia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima maÅŸina”. Absolut genial!… Apoi, îmi spune scurt: – Treci în locul meu! Eu, speriat: – Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaÅ£a mea mâna pe aÅŸa ceva. – Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului ÅŸi să te conducă toÅ£i tâmpiÅ£ii? Åži atunci m-am gândit să strig ÅŸi eu la poporul român: ”Popor român, nu te-ai saturat să stai pe locul mortului ÅŸi să fii condus de toÅ£i tâmpiÅ£ii?” Era o adevărată resuscitare, domnule ! Åži îmi tot repeta: – Hai, hai, învaţă să conduci! Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic. Åži eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar ÅŸi în ochii lui. „Unde te duci, măăă ? Nu vezi unde mă bagi ? O calci pe baba aia ! Nu te uiÅ£i în spate ? Vezi, bă, că intră ăla în tine!” Åži m-a Å£inut aÅŸa, de îngheÅ£am ÅŸi transpiram tot, două zile la rând ! Nu mai eram sănătos. Nici un rol, în viaÅ£a mea, nu m-a solicitat atât de mult ÅŸi nu m-a adus într-o asemenea stare. În a treia zi s-a liniÅŸtit de tot. Stătea bătrânul cu o mână pe volan ÅŸi cu fesul pe ochi. Dormea, domnule! „Înseamnă că am început să conduc bine”, mi-am zis. Brusc, apare Crucea Sfântului Andrei! Nu l-aÅ£i văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind ÅŸi traficul din BucureÅŸti. Åži, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii: „Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!” Mie mi-a îngheÅ£at coloana vertebrală: – În cimitir ?! – Păi da ! Nu e singură, e cu soÅ£ul. – Cum a ajuns acolo ? – Tot aÅŸa, bă, ca ÅŸi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei, aia pe unde trece trenul. Păi, bă, când vezi o cruce, nu te opreÅŸti să te închini ? Treci ca animalul ?! Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!… Omul ăsta m-a creÅŸtinat pe mine, teologul lui peÅŸte. Avea dreptate!

Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiÅ£i în dreapta ÅŸi nu crezi nici măcar în ăla de-Å£i face semn cu steagul. Că e Å£ara plină de proÅŸti. Vei învăţa să conduci când vei ÅŸti să te fereÅŸti de proÅŸti, nu când vei ÅŸti legea.