Limba română ca meta-limbaj (1)
Dintre funcţiile limbii, probabil că funcţia metalingvistică este în modul cel mai sigur (mai garantat) elementul prin care limbajul omenesc se deosebeşte total de ceea ce va fi fiind, după unii, limbajul pre-uman sau non-uman.
Dacă va fi existând un procedeu de comunicare care funcţionează şi între alte fiinţe, generic numite ne-cuvîntătoare, aceste procedee suntem convinşi că nu oferă „enunţurilor“ posibilitatea de a se comenta pe sine înseşi, sau de a transmite de la Emiţător la Receptor informaţii sau comentarii cu privire la însuşi modul cum funcţionează acel procedeu de comunicare.
Specialiştii în aşa ceva susţin că există comunicare şi între alte fiinţe, chiar dintre cele (mai) inferioare. În virtutea principiului continuităţii, nici nu ne mirăm că limbajul uman nu s-a născut ex nihilo, ci a preluat o moştenire pe care a ştiut s-o valorifice, s-o sporească, dar şi să pună asupra ei o amprentă umană inconfundabilă, unică şi decisivă.
Dacă e să descriem această amprentă, s-o identificăm, componenta asupra căreia am insista este conştiinţa lingvistică. Din ea pornesc alte componente, cum ar fi chiar şi caracterul articulat al limbajului, al mesajelor alcătuite din foneme care se combină între ele pentru a alcătui cele mai mici unităţi cu valoare de semn (morfemele), combinarea acestora dă naştere la cuvinte şi locuţiuni, recombinate acestea devin propoziţii, apoi fraze şi, în final, text.
Despre acest mod de organizare ierarhică al limbii s-a scris destul de mult şi este considerat, cum spuneam, definitoriu pentru limbajul omenesc. Mult mai puţin (nu cunoaştem nici un caz!) s-a făcut caz, din această perspectivă, a definiţiei limbii, de funcţia metalingvistică, din care, foarte probabil, decurge şi funcţia expresivă, funcţia „artistică“ a limbii, metaforică, creatoare de literatură şi poezie, deopotrivă de specifică pentru limbajul uman.
Şi asta pentru motivul binecuvîntat de Dumnezeu că procedeele care sporesc expresivitatea unui enunţ sunt accesibile numai persoanelor capabile să conştientizeze propria lor activitate locutorie, să priceapă – măcar parţial şi măcar la nivelul intuitiv, anumite mecanisme şi structuri lingvistice.
Funcţia expresivă, aşa cum o defineşte Roman Jakobson, este consecinţa capacităţii limbajului şi a fiinţei umane de a se privi în oglindă, de a cotrobăi prin buzunarele şi sertarele atât ale conştiinţei şi inteligenţei sale, cât şi ale limbii în care gândeşte!
Conştiinţa lingvistică – funcţionând cel mai des ca intuiţie, face posibilă nu numai joaca cu cuvintele, ci şi minciuna şi imaginaţia, fabulaţia, procese(acte) psiho-lingvistice extrem de interesante şi de definitorii pentru inteligenţa umană, pentru însăşi definiţia omului (sic!).
Repetăm, aşadar: deosebirea cea mai specifică pentru limbajul uman, comparat cu alte mijloace de comunicare non-umană, o aduce funcţia metalingvistică(sau metalinguală), care corespunde unei conştiinţe lingvistice, este forma sub care se manifestă spiritualitatea umană la nivelul limbajului. Este funcţia prin care limbajul se spiritualizează şi devine propriu-zis uman. Se umanizează.
De aceea considerăm că este un exerciţiu dintre cele mai utile acela de a inventaria în fiecare limbă elementele codului lingvistic prin care acesta se comentează pe sine şi devine metalimbaj.
Fireşte, însuşi cuvîntul cod ar atrage atenţia noastră, şi pe bună dreptate, dar cel mai important este să stabilim acest inventar la nivelul graiului, adică al limbii comune şi vechi, populare, prea puţin sau deloc contaminată de componenta savantă, modernă, a limbii literare.
La nivelul graiului, cuvîntul cod nu intră la socoteală. Ci vom avea în vedere mai întâi însuşi cuvîntul cuvînt, urmat de celelalte cuvinte din acelaşi câmp semantic: limbă, grai, a cuvînta, a vorbi, vorbă, a se bâlbâi, a boscorodi, a flecări, a zice, a spune ş.a.m.d. Pomenitul inventar nu-l vom alcătui noi, hic et nunc, ci ne propunem doar să dezvoltăm ideea posibilităţii şi necesităţii alcătuirii acestui capitol indispensabil dintr-o Descriptio sermonis moldo-valachorum şi a oricărei alte limbi.
Pagini întregi s-ar putea scrie despre cuvînt, un cuvînt extrem de interesant mai întâi prin etimologia sa: lat. conventum şi conventus, cuvinte ale căror sensuri vechi, din latină(„învoială, înţelegere, convenţie”, respectiv „întrunire, adunare; comunitate; împreunare – de atomi sau de animale; învoială” – după Dicţionarul latin-român al lui G. Guţu), se regăsesc aproape toate în polisemia excepţională a acestui substantiv: douăzeci şi două de sensuri identificate de Sextil Puşcariu în al său Dicţionar.
Prin etimologia cuvîntului cuvînt se poate spune, nu neapărat în glumă, că limba română se înscrie, îşi spune astfel cuvîntul în marea dispută care a însufleţit antichitatea greco-romană cu privire la originea graiului, a cuvintelor, şi care nici până azi nu s-a încheiat: disputa dintre teza „convenţiei” şi teza „interjecţiei“. Avem în vedere prestigiul mare pe care cuvînt-ul îl are atât în limba română, cât şi în mentalul românesc: a fi om de cuvînt, a se ţine de cuvînt, a-şi da cuvîntul, cuvîntu-i cuvînt etc.
Ţinând seama de aceste date, am putea conchide aşadar că limba română, cel care a „creat“-o, nomothetul ei, onomaturgul român (!) – sau, mai prozaic spus, limba română prin vorbitorii ei de odinioară, susţine teza convenţiei, a importanţei pe care o are înţelegerea intervenită între oameni cu privire la te miri ce, inclusiv înfăţişarea semnificanţilor şi valoarea (semnificaţia) acordată acestora.
Fireşte e de văzut dacă această interesantă evoluţie semantică (şi polisemie!) nu cumva este datoare şi unei influenţe balcanice (privind relaţia dintre grai şi adunare, precum şi alte „modulaţii“ ale gândului aplecat asupră-şi).
Un studiu comparativ între grecescul logos şi românescul cuvînt ar fi util …rău. Familia de cuvinte şi frazeologia (expresii şi locuţiuni) bazată pe cuvînt va face parte dintr-un astfel de studiu care nu se poate limita la un simplu inventar, căci vom resimţi puternică tentaţia de a comenta din perspectivă filosofică, metafizică, poziţia tare pe care o au în limbă cuvintele dicendi, în frunte cu cuvînt-ul însuşi. Un comentariu ce va fi să fie efectuat în maniera şi tradiţia – ce trebuie continuată, constituită pe linia Hasdeu–Eminescu–Vulcănescu–Noica.
Evident, un asemenea comentariu este posibil şi necesar cu privire la fiecare limbă şi nu ne îndoim că fiecare grai îşi va etala astfel o sumedenie de particularităţi, aparţinând unui grup de limbi sau numai uneia singure.
Aşa bunăoară figura semantică pe care o întâlnim în limba latină şi în descendentele ei romanice, constând în a avea aceeaşi denumire pentru cele două semnificaţii „grai“ (language) şi „organul anatomic cel mai angrenat în articularea sunetelor“ (tongue), ne spune ceva despre vorbitorii de odinioară, care au văzut corect relaţia dintre cele două entităţi.
În general, orice polisemie poate fi interpretată ca un demers intelectual menit să ilustreze intuiţia (sentimentul) că, în ciuda diversităţii atât de evidente avem motive să echivalăm obiecte foarte diferite, să le numim la fel. Ceea ce ar putea însemna că prin polisemie mintea omenească se antrenează pentru a-l concepe pe Unu.
Am fi tentaţi să ne amintim aici de principiul semantic (îl putem numi principiul prim) potrivit căruia nu există două obiecte sau semnificaţi(i) care să se deosebească atât de mult încât să fie obligatorie denumirea lor prin semnificanţi (combinaţii de sunete) diferiţi.
Numai că de la acesta avem şi un revers, reciproca potrivit căreia oricât de mult ar semăna două obiecte (în sens larg numite obiecte), această asemănare nu ne obligă să le dăm acelaşi nume: principiul secund.
Ceea ce, evident, împinge mintea noastră tot spre unu, dar scris cu literă mică la iniţială, ca semn al diversităţii infinite din realitatea concretă, cea sensibilă.
Cele două principii semantice sunt un bun exemplu pentru mişcarea permanentă pe care mintea noastră o face de la unu la Unu, exersându-şi deopotrivă şi simultan atât capacitatea de a sesiza diversitatea infinită („nu există doi, există numai unu“) din această lume a noastră, lume de unicate, de obiecte niciodată două identice propriu-zis, cât şi capacitatea de a subordona aceste unicate unei viziuni integratoare, unui întreg al tuturor obiectelor devenite părţi alcătuitoare, separate unele de altele într-un mod artificial şi arbitrar, mereu în contradicţie cu atributul acestui întreg de a fi un tot, un Unu, un continuum în care toate sunt una!
Chiar dacă nu este momentul cel mai potrivit, facem următoarea remarcă: nu există cuvinte perfect sinonime, decât cel mult la periferia limbii, în stilul ştiinţific: natriu – sodiu, caliu – potasiu. Dar acestor succesiuni de sunete nu le acordăm demnitatea de cuvînt.
Cuvintele propriu-zise, care nu sunt mai multe de câteva mii în conştiinţa lingvistică a fiecărui vorbitor mediu, nu sunt niciodată două cu acelaşi înţeles, între ele intervenind nuanţe semantice uneori mai subtile (iubire – dragoste), alteori mai evidente (timp – vreme).
Astfel concepută, sinonimia nu se opune omonimiei, cum zic foarte mulţi. Omonimia este un accident, o întâmplare ciudată, dar nerelevantă pentru mecanismele limbii.
În schimb polisemia este inevitabilă şi ea este cea care funcţionează în complemen-taritate cu sinonimia. Deoarece (aproape) toate cuvintele sunt polisemantice, nu există două cuvinte perfect sinonime. Nici în aceeaşi limbă, nici în limbi diferite (sic!).
Propunem termenul figură semantică pentru a denumi combinaţia de înţelesuri(de seme) care dă individualitate fiecărui semnificat. (Util ne este şi termenul contur semantic al fiecărui cuvînt, de asemenea unic, irepetabil. Am avea nevoie de un termen care să denumească acele cuvinte care aparţin unor limbi diferite, dar care au acelaşi contur semantic, aceeaşi polisemie, care sunt, aşadar, echivalente semantic. Mai sus le-am numit, nu chiar impropriu, sinonime…)
Corect aşadar ar fi să spunem că sinonimia se opune nu omonimiei, ci polisemiei. Omonimia este un fenomen care, dacă nu s-ar produce niciodată, n-ar fi cu nimica perturbată comunicarea, sistemul şi mecanismul lingvistic. Sinonimia şi polisemia sunt însă fenomene lingvistice caracteristice, definitorii pentru limbaj, ele satisfăcând fie nevoia de comunicare nuanţată, precisă (printr-un număr cât mai mare de sinonime la dispoziţia vorbitorilor), fie nevoia de a economisi în acelaşi plan, paradigmatic, prin cuvinte mai puţine în inventarul codului, cuvinte fatal polisemantice.
Cuvîntul – mai trebuie spus, este polisemantic mai ales pentru specialişti, în timp ce vorbitorii obişnuiţi au mai degrabă sentimentul că asemănările între semnificaţiile puse în joc sunt prea mari pentru a nu fi numite printr-un singur termen, prin acelaşi semnificant.
În termeni ceva mai tehnici şi punând accentul pe ceea ce deosebeşte semnificaţiile cuvintelor zis sinonime, putem spune că în cazul acestora, al sinonimelor, îşi face efectul principiul secund amintit mai sus, iar polisemia ilustrează acţiunea principiului semantic prim.
Cât priveşte figura semantică, termen pe care l-am propus ceva mai sus, cred că ne este necesar în discuţia care va urma şi vrem să definim prin el posibilitatea de a distinge (sau nu) între două semnificaţii care, în altă limbă, sunt componente ale unei polisemii. Cu menţiunea că vom consemna asemenea întâmplări ca figură semantică numai în măsura în care vom putea atribui acelui fapt o valoare, o proiecţie în planul creativităţii, al ingeniozităţii (vorbitorilor) limbii respective. Bunăoară, în polisemia cuvîntului românesc limbă constituie o figură semantică funcţionarea sub aceeaşi etichetă verbală a sensurilor „grai“ şi „popor“ („Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie şi-o schimbă…“).
Această „omonimie“ nu este deloc întâmplătoare, ci mărturiseşte din partea celor care au confundat cele două semnificaţii o înţelegere superioară, corectă, a legăturii dintre etnic şi lingvistic. O înţelegere care pune în umbră („descalifică“) polisemia „bâlbâit“ – „străin, persoană de alt neam“, clasică prin cuvîntul grecesc barbar.
Din această perspectivă putem identifica grupul de limbi care au un cuvînt anume pentru a-i denumi pe cei care aparţin celorlalte comunităţi etnice, care reprezintă „restul lumii“.
Putem numi şi acest caz a fi fiind o figură semantică, în măsura în care era accesibilă tuturor limbilor (în ambele sensuri), dar numai unele popoare au avut motive şi sensibilitate pentru a face această distincţie. Sau interes. „L’Autre c’est l’Enfer”, decreta Jean Saul Partre…
Bunăoară, în ţigăneşte gagiu înseamnă „o persoană care nu este ţigan“, iar în ebraică goi (pluralul goim) are acelaşi înţeles: „persoană care nu este evreu“.
Vor mai fi fiind şi alte limbi în această situaţie şi ar fi interesant de analizat schema mentală (şi implicaţiile ei socio-istorice) care a impus necesitatea acestui cuvînt, cuvînt care aparţine şi el metalimbajului, în măsura în care „ceilalţi” sunt uşor de identificat după limba în care vorbesc.
Revenind astfel la cuvîntul limbă, vom spune că polisemia care include şi semnificaţia „formă de relief“ (cf. o limbă de pământ) nu are nici un răsunet în metafizic, nu ne incită la nici un comentariu care să evidenţieze creativitatea şi ingeniozitatea minţii omeneşti la un nivel superior, spiritual.
Dacă mai luăm în seamă şi „metafora“ limba pantofului, va fi să conchidem că limbajul nu e menit, prin fiecare dintre formele sale de manifestare, să ilustreze în fiecare clipă cât de ingenios este spiritul omului, al nomothetului, cât de „spiritual“ este acesta.
Există şi un nivel prozaic al graiului, fără de care, probabil, nu s-ar putea evidenţia, prin raportare, momentele de graţie!… De inspiraţie.
Vom mai folosi termenul figura semantică şi în felul acesta semnificaţia sa se va rafina. Considerăm că faptele de limbă pe care le vom consemna sub acest nume fac parte (şi) din categoria estemelor limbii, sintagma figură semantică fiindu-ne utilă pentru a delimita domeniul în care se manifestă ingeniozitatea vorbitorilor limbii descrise: cel semantic. În felul acesta ni se oferă posibilitatea de a identifica, foarte probabil, şi figuri de altă natură: morfologică, bunăoară, sau sintactică ori lexicală.
Cred că vom avea de consemnat chiar şi figuri etimologice, aşa cum deja am făcut-o: originea lui cuvînt ar fi din categoria acestora atâta vreme cât evoluţia sensului – de la cel originar la cel ulterior şi îndeosebi la sensul de azi, justifică (face posibile) comentarii de specialitate capabile să ilustreze, din nou, creativitatea minţii umane, ingeniozitatea şi inspiraţia nomothetului.
Sunt cazuri când o etimologie, prin evoluţia sensului, prin modificarea produsă la nivelul semnificaţiei, are o semnificaţie (sic!), nu însă lingvistică, adăugându-se la celelalte semnificaţii vehiculate de limba respectivă, ci la nivelul comentariul individual, al specialistului care, din când în când, poate spera la dreptul de a face aprecieri şi judecăţi de valoare.
Aşa cum – ca să ilustrez cu un exemplu clasic – ne este îngăduit în comentariul cuvîntului grecesc logos. S-ar putea ca polisemia acestui cuvînt să însemne lucrul cel mai important cu care Grecia antică a participat la înnobilarea umanităţii!…
O figură etimologică, cu multiplu răsunet în lumea românească, o are trecerea de la Trajanus (imperator) la (bădica) Troian al Pluguşorului şi al altor momente de manifestare la nivelul conştiinţei româneşti populare.
Tot o figură etimologică, dar având cu totul altă semnificaţie şi putând prilejui comentarii net diferite, ne-o oferă cuvîntul a desmierda, care păstrează în el amintirea neaşteptată a latinescului merda, atât de bine conservat (ca să mă exprim aşa…) în alte limbi romanice.
Cum s-a ajuns la des-merdatul românesc este o poveste care ilustrează mai ales umorul vorbitorilor de odinioară ai limbii latine, ulterior ajunşi, prin urmaşii lor, vorbitori ai limbii române. Când spunem că o mamă îşi desmiardă pruncul, cuvîntul cu pricina poate fi luat în sensul cel mai propriu, adică în sensul cu care l-au folosit latinii (romanii şi romanicii). Numai în limba română s-a găsit însă hâtrul şi mucalitul care, văzându-i pe cei doi cum se drăgălesc, va fi zis că Ion o desmiardă pe Maria, spre hazul asistenţei, al Receptorului… În acel moment s-a produs figura etimologică!
Fireşte, când azi spune cineva că Ion o desmiardă pe Maria, nu se mai întâmplă nimic deosebit. Figura etimologică spune ceva despre creativitatea şi spiritualitatea daco-romanilor de odinioară. În cazul de faţă, despre umorul, despre disponibilitatea „ludică“ a românilor de demult. (Termenul figură este generic şi vag, dar îl preferăm pentru a nu propune un termen propriu-zis net şi nou, cu care să încărcăm o paradigmă, a „figurilor de stil“, deja supraîncărcată, nimănui accesibilă în întregime.)
Revenim la metalimbaj, la limba ca metalimbaj. Putem lua cuvîntul limbă în cele două înţelesuri pe care le are de pe urma lui Ferdinand de Saussure. În sensul utilizat şi cunoscut de toată lumea ar urma să ne referim la enunţurile în limba română centrate (cum ar zice Roman Jakobson) pe limbă, preocupate cu comentarea fenomenelor lingvistice.
Textul de faţă, bunăoară, aparţine metalimbajului. Şi este un text conceput şi enunţat în limba română deoarecce această limbă, atât la nivelul graiului, cât şi la nivelul ei literar, modern, ştiinţific, ne pune la dispoziţie termenii prin care să acoperim domeniul lingvistic al existenţei noastre.
Interesul nostru nu este însă pentru acest mod de a se manifesta al funcţiei metalingvistice, al gândirii metalingvistice.
De vreme ce există această gândire metalingvistică, noi nu suntem interesaţi de textele (enunţurile) produse de această gândire deoarece, în principiu, orice text este expresia unei gândiri individuale, particulare şi fatal accidentale.
Pe noi ne interesează dacă există o gândire meta-lingvistică la nivelul comunitar. Expresia acestei gândiri urmând să aparţină limbii – langue, iar nu vorbirii – parole. Căutând-o aşadar la nivelul langue al limbajului, nivel social, abstract, general etc.
– Va urma –
Autor: prof. dr. Ion Coja
Sursa: https://ioncoja.ro/limba-romana-ca-meta-limbaj/
