Limba română ca meta-limbaj (2)
Autorul (sic!) al acestei „expresii“ urmând a fi identificat, metaforic, în „persoana“ poporului stăpân sau, mai bine zis, stăpânit de acea limbă. Numai că gândirea comunitară nu se exprimă numai prin nivelul langue al limbii, ci şi prin enunţuri, prin texte, textele culturii populare orale.
Bunăoară un proverb sau o ghicitoare, o anecdotă despre unul Păcală, care, când i s-a spus să tragă uşa după el, nerodul a scos-o din ţâţâni…
Dacă există asemenea texte populare – şi ele există, au fost deja semnalate!, intră şi ele la socoteală atunci când ne propunem să stabilim inventarul complet al fenomenelor generate prin exerciţiul funcţiei metalingvistice ca formă de investigaţie comunitară(sic!) în domeniul lingvistic. La ce performanţe a ajuns folclorul românesc în materia aceasta?
Punem această ultimă întrebare folosind cuvîntul folclor cu înţelesul că fenomenul lingvistic, în esenţa sa sau măcar dintr-un anumit punct de vedere, deloc periferic, este un fenomen de cultură populară, de folclor. Are toate atributele acestuia. Am putea spune chiar că este componenta cea mai importantă a culturii populare (orale)!
(Nota bene: în legătură cu cunoscuta metaforă eminesciană limba (română), stăpâna noastră, mai sus tangentată, se potriveşte să o dezvoltăm afirmând că prin funcţia metalingvistică vorbitorii se manifestă ca, ei, nişte stăpâni ai limbii… Adică intră în ipostaza de comentatori şi pricepători ai fenomenului lingvistic)
Ca să fim şi mai bine înţeleşi, preluăm distincţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaştere idiomatică(vezi textul repectiv) şi ne interesează să inventariem cât de cuprinzătoare este cunoaşterea idiomatică în materie de limbaj. Includem însă în cunoaşterea idiomatică şi enunţurile (textele) care aparţin folclorului literar, aşa cum includem şi faptele de limbă modelate de o conştiinţă lingvistică în mod implicit.
Considerăm că prin cuvintele cuvînt, limbă, a vorbi etc., metalimbajul este în mod explicit manifest, pe când în expresii ca seamănă, dar nu răsare sau fără doar şi poate ori îl ia pe nu în braţe, gândirea metalingvistică este implicită, ea este cea care motivează îmbinarea cuvintelor.
Prin cunoaştere ştiinţifică înţelegem cunoaşterea dobândită prin instituţii create de om pentru a răspândi idei, informaţii şi concepţii despre lume (şi principala instituţie este şcoala, în toate formele de învăţământ), iar prin cunoaştere idiomatică înţelegem acel nivel de înţelegere a lumii la care ajungem prin învăţarea limbii (materne, de obicei) a celor printre care ne-am născut şi creştem.
Aşadar, ne interesează până unde a ajuns la români cunoaşterea idiomatică a limbii în general şi a limbii române în special, şi ne interesează atât expresia explicită a acestei cunoaşteri, cât mai ales cea implicită.
Vom începe cu o amintire din copilărie, nu a subsemnatului, ci a lui Sextil Puşcariu (vezi Limba română, p. 121): „Când eram copii, obişnuiam să ne apucăm de păr întrebând: «ce este asta?». Dacă cel apucat răspundea: păr, atunci «scuturam perele», adică îl zgâlţâiam de chică. (Ca să evite acest lucru trebuia să răspundă: lână, s-o laşi din mână!) În acest joc copilăresc se reoglindeşte starea de stânjenire pe care o produc în limbă omonimele.“
Credem că distanţa de la care privim noi, azi, acea joacă copilărească ne îngăduie să vedem mult mai multe. În mod evident avem de-a face cu o secvenţă din „folclorul copiilor“ sau „infantil“, fenomen extrem de interesant şi de puţin cercetat. Interesant pentru noi pentru că asemenea jocuri în societatea românească, patriarhală, de odinioară, suplineau lipsa unui sistem instituţionalizat de învăţământ.
Un astfel de sistem include azi şi ore de gramatică, la care copiii sunt ajutaţi să-şi priceapă propriul limbaj, să exerseze adică funcţia metalinguală a limbajului şi să afle despre existenţa bunăoară a cuvintelor omonime.
În şcoala de azi, în mai multe rânduri învăţătoarea sau profesoara de română le explică copiilor cum e cu omonimia şi cu sinonimia.
În societatea patriarhală, unde şcoală nu prea era, copiii nu rămâneau totuşi fără învăţătură. Numai că ce aveau de învăţat aflau de la alte persoane şi în cu totul alt mod! Metoda de predare cea mai utilizată era jocul, o metodă pe care pedagogia modernă se străduieşte să o redescopere şi s-o regenereze. Asta după ce un lung şir de generaţii de copii s-au confruntat cu acel „cumplit meşteşug de tâmpenie“ care a fost – şi încă mai este în multe locuri, inclusiv în unele aule universitare, studiul limbii, al gramaticii, al lingvisticii.
Materialul lingvistic şi para-lingvistic (numesc material para-lingvistic acele enunţuri, de dimensiuni variate, înregistrate ca aparţinând folclorului, şi care fac în vreun fel trimitere la fapte interesante din punct de vedere lingvistic care denotă un act de conştiinţă lingvistică) pare a fi destul de bogat pentru a pune probleme legate de prezentarea cât de cât sistematizată a faptelor, după anumite criterii şi principii.
Expunerea noastră va fi însă deficitară şi sub acest aspect, în ciuda străduinţelor. Scopul acestei expuneri este însă în primul rând acela de a semnala cât mai multe fapte şi categorii de fapte de limbă a căror corectă evaluare şi descriere nu se poate lipsi de raportarea la metalimbaj, la funcţia metalinguală, la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor.
Voi începe cu chestiunea sinonimiei, deja discutată mai sus, când am afirmat că nu există sinonimie perfectă. Că nu există două cuvinte care să se poată înlocui(substitui) unul pe altul în toate contextele posibile fără ca în felul acesta să se producă vreo o modificare a mesajului, în planul semnificaţiei, aşadar. Există cel puţin un context în care cele două cuvinte să nu fie îngăduite deopotrivă. Bunăoară, luând în seamă perechea de sinonime vreme – timp, vom observa că în expresia în doi timpi şi trei mişcări, cuvîntul vreme (pluralul vremi sau vremuri) nu poate înlocui pe timpi, aşa cum se întâmplă în expresia a-şi pierde timpul – a-şi pierde vremea şi în multe alte enunţuri.
Din această perspectivă cred că putem înţelege corect expresia n-ai văzut un cal maro?, extrem de des auzită în copilăria mea. N-am prea înţeles la vremea aceea sensul, ce voia să spună această întrebare de la care nimeni nu aştepta un răspuns şi care avea totuşi o puternică conotaţie negativă, batjocoritoare, iar adresa ei era un receptor (sau o audienţă) de proastă calitate intelectuală, adică un prost!… Târziu am înţeles mecanismul umorului: cuvîntul maro este un neologism.
Puţine limbi au sensibilitatea pe care limba română o are faţă de neologisme, în sensul propriu-zis, etimologic, al cuvîntului neologism: cuvînt nou, recent intrat în limbă, prin împrumut savant. Ajuns în limba română, cuvîntul maro a intrat în concurenţă cu celelalte adjective nume de culori.
Din acest punct de vedere, limba română cunoaşte însă o serie interesantă de adjective care denumesc caii după culoare şi alte semne. Calul românului poate fi bălan, sur, murg, şarg, pag şi aşa mai departe. Culoarea cea mai răspândită este a calului roib…
Cândva, orice vorbitor cumsecade al limbii române stăpânea paradigma acestor adjective cabaline – dacă le putem numi atât de abuziv. „Cultura calului“ era vie şi interesa pe toată lumea, chiar mai mult decât este azi preocupantă cultura altor vehicule, a altor mijloace de transport: automobil, avion etc.
La un moment dat acest segment al vocabularului limbii române începe să piardă teren. Calul însuşi cade într-o oarecare desuetudine. Personal, în neamul meu, sunt din prima generaţie care n-a îngrijit un cal, nu a posedat şi nu a încălecat un cal. Asta după ce printre bunicii bunicilor mei s-a aflat şi posesorul celei mai mari herghelii din Europa timpului său: peste o mie de capete…
Adică, după al II-lea Război Mondial, mulţi oameni nu au mai avut motive imediate, interese practice, ca să deosebească ce e bălan de ceea ce este sur sau murg ori roib. Drept care aceste cuvinte au început să fie uitate de unele persoane. La început, prin anii ’40, aceste persoane au fost puţine şi comunitatea, dominată majoritar de cei care ştiau mai departe ce înseamnă aceste cuvinte, a fost şocată şi amuzată de ignoranţa celui (celor) care au produs sintagma cal maro, apelând astfel la un neologism pe care l-au considerat sinonimul cuvîntului pe cale de a fi uitat – roib. Numai că acele două adjective, deşi numesc aceeaşi culoare, nu sunt sinonime.
Sunt anumite reglementări în limba română care nu admit secvenţa cal maro. De existenţa acestor reglementări, instinctiv(intuitiv) respectate de vorbitori, aceştia îşi dau seama cel mai bine atunci când cineva le încalcă. Le încalcă prosteşte, cum e cazul celui(celor) care ar zice că un cal are culoarea maro.
În urmă cu 50-60 de ani această greşeală era impardonabilă. În urmă cu o sută de ani era imposibilă, improbabilă.
Nu mai e cazul azi, când auzi şi la televizor că un cal sur poate fi considerat şi numit gri. Azi este nevoie de un efort de imaginaţie deosebit pentru a înţelege de ce expresia cal maro nu aparţine limbii române.
Când ea a apărut, din necunoaşterea unor mecanisme subtile ale limbii, reacţia pedepsitoare prin batjocură a fost promptă. Nu este exclus ca la origine să fi fost o anecdotă, un banc, care conţinea întrebarea neroadă: „N-aţi văzut un cal maro?“ Oricum ar fi, este vorba de aceeaşi atitudine a vorbitorilor limbii române, care îi făceau de ruşine pe cei dispuşi să zică calul alb în loc de calul bălan etc.
Că veni vorba de bancuri, vom preciza că majoritatea bancurilor au „poantă“ lingvistică, se bazează pe un joc de cuvinte, adică mărturisesc, atât pentru cel care spune bancul, cât şi pentru receptor, un simţ lingvistic deosebit, conştientizarea, chiar dacă nu explicită, a unor structuri sau mecanisme lingvistice.
Cu alte cuvinte, cele mai multe anecdote (bancuri) sunt o formă de manifestare a funcţiei meta-lingvistice şi intră în inventarul a ceea mai sus numeam a fi materialul para-lingvistic.
Nota bene: funcţia expresivă a limbajului, aşa cum menţionam undeva mai sus, iar acum subliniez, derivă din funcţia metalingvistică. Enunţurile prin care se materializează funcţia expresivă sunt construite prin abatere (conştientă sau mai puţin conştientă) de la regulile codului. O abatere care capătă însă semni-ficaţii suplimentare şi neaşteptate în raport cu enunţul care s-ar fi constituit prin respectarea întocmai a codului, a regulilor.
Conştiinţa faptului că, ca vorbitori, avem de respectat anumite reguli (cum ar fi regulile privind corespondenţa semnificat – semnificant), se vădeşte prin paradoxul (creat sau descoperit de om) că, în anumite condiţii, însăşi abaterea de la regulă poate avea semnificaţie, o semnificaţie nouă, neaşteptată.
Cu timpul, semnificaţia (asociată abaterii) şi însăşi abaterea pot trece din actul individual de comunicare, din domeniul creaţiei, în domeniul codului, socializându-se şi intrând în limbajul comun. Bunăoară sensul metaforic, figurat al unor cuvinte, sens care, cu timpul, se adaugă în polisemia cuvîntului şi devine element al codului după ce, iniţial, a fost o abatere de la cod. E drept că atunci când devine „element al codului“ îşi pierde funcţia expresivă.
Materialul propriu-zis lingvistic care alcătuieşte partea de metalimbaj din cuprinsul limbii (române) nu se reduce la cuvintele numite deja verba dicendi, adică acele cuvinte care în mod explicit privesc activitatea locuţionară, faptul de a vorbi, de a comunica prin grai articulat: a vorbi, a zice, a spune, a cuvînta, a sporovăi, a bolborosi, a boscorodi, a bodogăni, a şopti, a se bâlbâi, a murmura, a glăsui etc.
Ci adăugăm la acest inventar şi acele cuvinte şi expresii care au o structură internă (o „formă internă“), o structură motivată aşadar (motivare relativă), dacă motivarea pe care o putem decela şi acorda acestor cuvinte are o legătură cu ceea ce se poate numi conştiinţa lingvistică, reflecţia asupra limbajului, având la bază inteligenţa creativă a unui individ dotat, cel care a creat (a inaugurat) pentru prima oară structura respectivă.
Bunăoară consider că locuţiunea din când în când aparţine metalimbajului, iar expresia oarecum sinonimă din vreme în vreme sau echivalenta ei franţuzească de temps en temps aparţine limbajului propriu-zis, neutru. persoană care în locul substantivului (adverbului) propriu-zis – timp, vreme etc. – apelează la un adverb relativ-interogativ şi îl mane-vrează ca pe un substantiv, punându-i înainte prepoziţia în şi din (vezi şi când şi când, pe când, când… când, nici când, altcând), această „familiaritate“ cu un cuvînt atât de „imaterial“, cu un înţeles atât de greu de raportat la planul referenţial al limbajului, denotă în fapt o familiaritate cu cuvintele, cu limbajul, cu regulile acestuia, cu totul deosebită. Denotă o gândire care se apleacă cu uşurinţă asupra cuvintelor. Putem postula: orice act de motivare, relativă sau absolută, a semnului lingvistic este un exerciţiu metalingvistic!
Le propunem cititorilor noştri secvenţa în când, perfect absurdă, fără înţeles, pe care mintea noastră nu ar valida-o, ar considera-o o aberaţie. Şi totuşi ea face parte din sintagma (locuţiunea adverbială) deja discutată din când în când. Ce va fi fost în mintea nomothetului de odinioară când a imaginat această secvenţă? Cu siguranţă nu a fost la îndemâna oricui să spună din când în când în locul sau cu sensul expresiei neutre din vreme în vreme, expresie atât de… inexpresivă în comparaţie cu din când în când.
Altminteri, în limba română cuvintele (compuse) şi locuţiunile în care apar adverbele şi pronumele relative constituie un capitol care nu poate fi discutat ca lumea fără a te raporta la metalimbaj. (Din păcate, această perspectivă lipseşte cu totul din toate cele patru sau cinci volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor elaborate de Academia Română, deşi orice cuvînt nou, indiferent cum este format, dar format să fie în limba respectivă, reprezintă o manifestare a funcţiei metalingvistice…)
Avem în vedere îndeosebi cuvintele cine, ce, care, cât, respectiv când, cât, cum, unde, extrem de solidare între ele. Toate intră în câteva serii de combinaţii extrem de interesante, cu ori- (oricine, orice, oricare, oricâţi, respectiv oricând, oricât, oricum, oriunde), cu fie-(fieşte-) (fiecare, fieştecare, fieştecât, fieştecum etc.) sau cu -va(cineva, ceva, careva, câţiva, cândva, câtva, cumva, undeva). Ba chiar şi evoluţia lor fonetică, cu abateri de la legile fonetice privind evoluţia în limba română a velarei labiale qu, mărturiseşte acelaşi sentiment al vorbitorilor că aceste cuvinte fac şi trebuie să facă parte din aceeaşi paradigmă. Chiar şi pentru un absolvent al facultăţii de litere poate fi o problemă să numească corect componentele acestei paradigme, adică să răspundă la întrebarea care sunt pronumele şi adverbele relative din limba română! Pentru nomothetul român însă era foarte clar că aceste cuvinte au ceva esenţial în comun şi, în virtutea acestui sentiment, a sentimentului că ele alcătuiesc o clasă, o paradigmă, le-a supus aceluiaşi tratament, le-a grupat împreună, le-a supus aceluiaşi procedeu morfo-lexical.
Aşa se explică şi seria nicicum, nicidecum, nicicând, nicicât, niciunde, pentru care nu este exclus să avem un corespondent sau un reflex (sic!) slav. Căci nu m-aş grăbi, precum unii colegi, să cred că slav este şi modelul după care s-au format adverbele româneşti nicicum etc. Şi asta pentu că adverbele respective au şi variante mai explicit „metalingvistice”: nici ca cum, nici ca când….
Româna a mai încercat şi altă serie, după modelul altceva, incomplet realizată: altcum(va), altcine(va) (vezi altcuiva), altunde(va) (Cf. Emil Cioran, Lumini şi sfinţi, p. 73 „De aceea este ea dincolo de cultură, ca de altcum şi muzica“). (Evident, între altfel şi altcum este mai „interesant“, mai metalingvistic cuvîntul altcum=alt cum.)
Dicţionarul lui Sextil Puşcariu mai consemnează şi alte încercări ale nomothetului român, interesante din aceeaşi perspectivă: cine alt, care alt, ce alt, câte alte.
Sau alt oarecare, alt oarecine, alt oarece, alt orişicare, alt fiece etc.
Faptul că acest „proiect“ nu s-a realizat integral îţi dă sentimentul că nomothetul a cerut prea mult de la semenii săi. Chiar aşa incomplet cum este acest veritabil tabel al tuturor combinaţiilor posibile în care intră câteva cuvinte dintre cele mai „speciale“, comentariul cel mai aplicat acestei realităţi lingvistice este obligat să remarce cât de departe a mers simţul limbii şi creativitatea lingvistică la vorbitorii români de odinioară. Nu avem de-a face numai cu efectele analogiei. Analogia intervine în ultimă instanţă. Acţiunea ei este precedată de manifestări ale inteligenţei, ale creativităţii vorbitorilor. Căci de inteligenţă este vorba ca să conştientizezi, ca vorbitor, iar nu ca grămătic, existenţa paradigmei care, ce, cine etc. Şi de ingeniozitate putem vorbi atunci când este imaginat prototipul oricare, careva, fiecare etc.
Constituirea acestei paradigme unitare, pe care totuşi specialiştii o separă în două (pronume relative şi adverbe relative), va fi fost uşurată de cuvîntul cât, care este deopotrivă adverb şi pronume relativ, făcând astfel din cele două paradigme una, un continuum. O lume aparte, în care apar şi alte îmbinări de cuvinte neaşteptate (cine cum, care cum, ce şi cum, care mai de care, care pe care, care una, care alta etc.), cu totul surprinzătoare, a căror explicaţie nu poate fi decât una singură: dezinvoltura în manevrarea cuvintelor pe care i-o dă vorbitorului o conştiinţă lingvistică extrem de vie.
Surpriza cea mai mare ne-o oferă nicidecum, adverb de negaţie, pe care unii vorbitori români au avut ingeniozitatea să-l imagineze la superlativ, superlativul lui nu aşadar! „Nu voi să se arate înaintea noastră nici de cumu cumului…” Aşadar sintagma nici de cum – nici de cumu’ cumului (var. nici ca cumul cumului), pusă la genitiv, acel genitiv care încă de pe vremea limbii latine era folosit ca expresie a superlativului absolut. Păstrat bine în română (vezi frumoasa frumoaselor, prostul proştilor).
Nici un lingvist nu şi-ar fi putut imagina să pui la genitiv o locuţiune adverbială! A făcut-o nomothetul român, adică a făcut-o limba română, la nivelul graiului românesc, al vorbitorilor analfabeţi şi neşcoliţi decât prin exerciţiul limbii române. Suficient pentru a produce această veritabilă nestemată a limbii române: nicidecumul cumului.
– Va urma –
Autor: prof. dr. Ion Coja
Sursa: ioncoja.ro
