Limba română ca meta-limbaj (3)
Alte vocabule interesante din această paradigmă: câte şi mai câte, de ce… de ne-ce, cine ce, care cât etc. Secvenţa ne-ce ar merita şi ea un comentariu aparte. Noi, deocamdată, o semnalăm numai. Cum însuşi numai (non magis) ar cere şi el un comentariu. (În paranteză fie spus că uşurinţa limbii române de a-l manevra pe ne- a produs două efecte ne-semnalate până acum: cuvîntul franţuzesc nescience, calc evident după neştiinţă românesc, uşor de asimilat pentru franţuji. Şi latinescul nonnumerati. Este vorba de limba latină medievală în care şi-a scris cronica celebrul Notar Anonim. Pare un calc după românescul nenumăraţi. Prezenţa în textul Cronicii a acestui nonnumerati ar putea avea două consecinţe: (1) ideea ca specialiştii să mai caute şi alte invenţii lexicale din text, pentru a verifica dacă acestea nu se datorează unui model românesc, ceea ce ar însemna că (2) autorul cunoştea bine limba română, certitudine care ne-ar ajuta să identificăm persoana notarului…)
Menţionăm şi locuţiunea nici prea prea, nici foarte foarte, atât de expresivă, în ciuda frecventei sale utilizări. Sau cea mai cea mai (var. cea mai cea), care însă are un caracter literar, livresc. Este şi relativ recentă. În schimb şi mai şi este populară, ceea ce nu ne ajută cu nimic dacă am încerca să înţelegem care a fost motivaţia îmbinării celor trei cuvinte, îmbinare atât de surprinzătoare, imposibil de tradus în altă limbă.
Sunt mai multe „expresii metalinguale“ în care apare adverbul mai: şi mai şi, mai toate, mai nimic, mai să…, mai-mai să… Prezenţa sa, ca descendent din magis, în aceste secvenţe (locuţiuni) este greu de înţeles. Considerăm că aceste secvenţe sunt „expresii metalinguale“ printr-un calcul pe care l-aş numi …apofatic, vrând astfel a spune că în măsura în care un enunţ (o secvenţă, o locuţiune) nu respectă regulile curente şi comune, „logice“, de îmbinare a cuvintelor, reguli ale limbajului comun, neutru, acea secvenţă este cel mai probabil modulată cu o anumită libertare de exprimare, de mişcare între cele două planuri (sintagmatic şi paradigmatic), pe care ţi-o poate da numai o conştiinţă lingvistică neobişnuită, mult peste medie. Chiar dacă nu înţelegem întocmai motivaţia (logica) îmbinării cuvintelor respective, pricepem totuşi că este vorba de o aleasă conştiinţă lingvistică. De metalimbaj. Nu este limbaj neutru, comun, ci expresia unei inteligenţe iscoditoare, care caută expresii noi.
Numai această libertate, această dezinvoltură suverană, explică secvenţe ca din când în când, nicide(ca)cumul cumului, şi mai şi, de ce, de ne-ce, ş.a.m.d.
Această uşurinţă de a combina cuvintele împotriva celor mai elementare reguli a putut să dea naştere unor secvenţe ca într-o doară, la o adică, fără doar şi poate, unde substantivele sunt înlocuite cu adverbul corespunzător: adică, doară, poate şi astfel ajungem să consemnăm succesiunea articol nehotărît + adverb sau prepoziţie (+ articol nehotărît) + adverb. Nu este exclus ca vorbitorul (nomothetul) să fi avut sentimentul că substantivul de care avea nevoie lipseşte din cod… A simţit – ceea ce numai un spirit ales ajunge să resimtă – insuficienţa inventarului lingvistic. Cât priveşte ideea de „adverb corespunzător unui substantiv“ (şi viceversa), avem în vedere corespondenţa cum – fel, când – timp, unde – loc ş.a.m.d.. Vezi mai sus, comentariul la altcum – altfel etc. Care ar fi deci „substantivele corespunzătoare adverbelor“ de mai sus? Lui adică îi corespunde un substantiv care ar avea ca semnificaţie „situaţia incertă, ambiguă produsă la un moment dat“, lui doar şi poate le-ar corespunde ideea de condiţie, de scuză invocată pentru a justifica ceva, îndeosebi reţinerea de la a face ceva. După cum se vede, dacă acestor adverbe le corespunde o semnificaţie de tip nominal, un substantiv, acestea sunt neologisme, nu aparţin graiului românesc. La acest nivel, conştiinţa (de natură metalingvistică) că lipseşte cuvîntul necesar a găsit o soluţie ce ţine de metalimbaj. Nimic mai firesc. Această conştiinţă a fost explicit consemnată în cele din urmă prin locuţiunea nespus de, frecvent folosită chiar de oamenii cei mai simpli: nespus de frumoasă, frumoasă de nespus… În multe limbi se recurge azi la neologismul indicibil, eventual calchiat. În română indicibil îşi va găsi locul, căci este deja folosit, dar fără înţelesul de adverb pentru superlativ absolut.
Tot la metalimbaj intră şi cuvintele, oarecum antonime, cutare şi anume, amândouă interesante, dar mai ales al doilea, ca derivat de la un cuvînt atât de metalingvistic cum este nume. În ce-l priveşte pe cutare, semnalăm diminutivul cutărică, surprinzător şi demn de a fi comentat şi el, tot ca metalimbaj.
O interesantă situaţie ne-o oferă expresiile o să!, aş! şi mai va!, prin care este exprimată neîncrederea Emiţătorului faţă de un proiect sau o promisiune a conlocutorului sau a altcuiva. Cred că avem de-a face cu transformarea morfemului în cuvînt, purtător astfel al înţelesului gramatical oferit ca înţeles lexical:
– O să fac şi o să dreg!
– O să!
După acest procedeu s-ar părea că va de la va face şi va drege devine la interlocutor mai va!
Aş nu este exclus să provină şi el de la condiţional-optativ, cu o evoluţie ceva mai complicată d.p.d.v. semantic. Certă este provenienţa „negaţiei“ o să de la viitorul de tip popular o să (fac). Ipoteza noastră este că o să face serie cu mai va şi aş, deopotrivă de batjocoritori. (Fireşte, acest sens decurge şi dintr-o intonaţie potrivită.)
Nota bene: în (mai) va se zice că avem o rămăşiţă miraculos salvată din vado, vadere „a merge, a porni“. Nu excludem această etimologie. Ceea ce modifică ipoteza, fără a o anula: pierzându-şi sensul şi rămas „în aer“, fără nici o legătură cu alte cuvinte, acest va va fi ajuns să fie resimţit ca va din va face, rostit independent, după modelul
– Ai fost la piaţă?
– Am!
De aici, după acest model greşit „decriptat“, se va ajunge la separarea lui o să şi a lui aş, purtători ai sensului gramaticalizat care, în acest fel, se lexicali-zează într-un mod neaşteptat, ingenios! (O asemenea explicaţie reduce ingenio-zitatea vorbitorilor la decodarea greşită, atât de fertilă într-o sumedenie de cazuri! Căci există şi greşeli, respectiv decodări greşite, dar „fericite“, care au rodit cu rezultate excepţionale, fără ca Receptorul să-şi dea seama că nu a înţeles mesajul. Exemplul cel mai interesant este alfabetul fenician, preluat de vechii greci cu convingerea că scrierea feniciană este fonetică: o literă pentru un sunet, pentru un fonem. Şi au conceput scrierea grecească după acest principiu, împrumutat de la fenicieni. În realitate, fenicienii, ca toţi semiţii, aveau o scriere silabică. Grecii sunt cei care au revoluţionat scrierea, introducând principiul fonetic, fonologic, dar au făcut-o cu sentimentul că preiau modelul fenician. În realitate, preluarea şi „decodarea“ mesajului, a sistemului de scriere, s-a făcut greşit. O greşeală de decodare căreia omenirea, mai ales europenii, îi datorează foarte mult…)
Conştiinţa antonimiei dă naştere la multe expresii şi locuţiuni. Semnalăm expresiile care urmăresc şi obţinerea unui efect i-aş zice literar: hoţu’ de păgubaş, o nimica toată, foaie verde lemn uscat… O nimica toată, formulă atât de isteaţă, ne aminteşte de franţuzescul rien du tout. Să fie la origine aceeaşi atitudine şugubeaţă?
Dăm în continuare o listă de expresii a căror apariţie (structură) nu poate fi motivată (explicată) fără a ţine seamă de următoarele elemente:
(1) conştiinţa lingvistică (metalimbaj),
(2) plăcerea vorbitorilor de a se juca cu cuvintele şi
(3) gustul pentru paradox: peste poate; face pe niznaiul; a luat-o pe daiboj; să stăm strâmb şi să judecăm drept; seamănă, dar nu răsare; mult mai mult; cât a-i zice peşte; cum necum; de ce, de ne-ce; scurt pe doi; cu chiu cu vai; pesemne; şi mai şi; (mai) de doamne-ajută; un lasă-mă să te las; mai încape vorbă?; s-a mântuit vorba; scurtă vorba; scurt şi cuprinzător; în toată puterea cuvîntului; să pun punctul pe i; frumoasă de nespus; frumoasă din cale afară; drept vorbind; nu-i vorbă; fel de fel; la urma urmei; vorbă să fie; vorbă-n vânt; cât pe ce; cât de cât; cutare; n-am cuvinte să…
Semnalăm distanţa dintre sub şi locuţiunea adverbială de dedesub(t). Prezenţa celor trei de în succesiune, deşi nu e uşor de explicat, vorbitorii o stăpânesc perfect, în toate variantele intermediare: stă sub masă, vorbeşte de sub masă, stă dedesubt, vorbeşte de dedesubt. Ceva asemănător (sub sub ala) se află la originea cuvîntului subsioară. Această structură ne aminteşte nenumăratele feluri în care a fi poate fi auxiliar pentru el însuşi . Noica le-a dat o atenţie deosebită în eseurile sale (vezi îndeosebi Sentimentul românesc al fiinţei), considerând că aceste structuri ţin de un specific românesc al limbii române.
Fireşte, când alcătuim inventarul complet a ceea ce ar fi metalimba română, capitolul cu care vom începe va fi cel al cuvintelor (verba) dicendi. Nu ne vom referi numai la verbe, aşa cum ne-ar impune tradiţia gramaticii latine. Ci şi la substantive, la adjective, adverbe.
Simpla înşiruire a cuvintelor din acest inventar nu va fi însă suficientă. Ci va trebui să descriem cât mai nuanţat personalitatea fiecărui cuvînt, ocurenţele sale specifice. Deosebirea pe care româna o face între cuvinte şi vorbe poate prilejui subtile şi interesante consideraţii cu care în mod obligatoriu va fi să ieşim din cadrul strict al lingvisticii.
Cuvîntul cuvînt este interesant nu numai prin etimologia sa şi prin polisemia atât de bogată. Va fi să cercetăm cu atenţie şi cu comentariile adecvate frazeologia dezvoltată în jurul acestuia: în toată puterea cuvîntului; om de cuvînt; a crede pe cuvînt; pe drept cuvînt; a avea cuvînt; cuvînt de onoare; a-şi ţine cuvîntul; a (nu) ieşi din cuvîntul cuiva; într-un cuvînt; dintr-un cuvînt; cuvinte acoperite („cu tâlcuri, pentru ca să nu înţeleagă toţi, iară numai cei învăţaţi“); joc de cuvinte. E de luat în seamă, de asemenea, paremiologia legată de cuvînt, deseori tulburător de ambiguă: „pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul“.
Textele vechi ne oferă şi ele un material interesant: „L-au suduit, au cu cuvîntul, au cu tăcerea“ (Prav. 959, după Sextil Puşcariu). Cum vine să sudui cu tăcerea?… A tăcea, tăcere intră şi ele în metalimbaj, româna făcând o netă distincţie între tăcere şi linişte, mai rar întâlnită în alte limbi, în felul acesta pledând încă o dată pentru a se renunţa la definiţia curentă a sinonimiei. Sinonimia trebuie discutată corect numai din perspectiva deosebirilor de înţeles dintre cuvintele aşa zis sinonime. Aparent sinonime!
Deosebirile subtile dintre a vorbi, a spune, a zice, a cuvînta, a numi etc. constituie un capitol încă nescris. Se petrec lucruri ciudate în interiorul acestui câmp semantic. A vorbi, bunăoară, este propriu zis un verb intranzitiv. El suportă însă un singur complement direct: substantivul prostii… Alte verba dicendi: a şopti, a murmura, a turui, a sporovăi, a bolborosi, a bodogăni ş.a.m.d., fonf, gângav, peltic, sâsâit, bâlbâit, mutălău, muteşte etc.
Intră la inventarul metalimbii şi o întreagă clasă de cuvinte, o parte de vorbire în întregime: pro-numele. Cuvintele din categoria pronumelui au înţeles numai prin raportare la alte cuvinte, pe care le înlocuiesc în anumite condiţii ceea ce presupune o conştiinţă lingvistică, atât la nivelul langue, cât şi la nivelul parole. În multe cazuri simţim chiar nevoia distincţiei metalangue – metaparole, meta limbă – meta vorbire!
În fine, dacă articolul nu este parte de vorbire, ci morfem, al unei categorii gramaticale (a determinării), putem consemna astfel şi o categorie gramaticală prin care se vădeşte conştiinţa lingvistică de sine, metalimbajul. (După părerea noastră articolul este una dintre punţile întinse între lexic şi morfologie, care dau limbajului caracterul de continuum, de întreg unitar, de Unu.) Din acest punct de vedere limba română ne oferă un caz excepţional: etimologia lui nişte, care vine din propoziţia ne scio (quid), făcând astfel explicită conştiinţa lingvistică: ne scio…
Un inventar complet al metalimbajului va cuprinde un capitol vast dedicat literaturii populare orale. În ce priveşte folclorul românesc, în fruntea textelor interesante din această perspectivă aş pune o ghicitoare, cea care întreabă ce se află în toate? Răspunsul: numele. Este atâta şi atât de subtilă, de modernă filosofie a limbajului în acest text minuscul încât nu mă încumet să fac vreun comentariu, ci doar o trimitere, la discuţiile şi teoriile pe marginea raportului limbaj-realitate, parţial confirmate (sau sublimate) în ideea că numai ce are nume există!…
Nota bene: din folclor, din literatura populară considerăm că face parte şi anecdota populară, inclusiv în lumea de azi, bancurile. Chiar dacă acestea nu aparţin întotdeauna graiului, ci deseori circulă la nivelul limbii literare, al unor persoane îndelung şi profund şcolite.
Inventarul nostru va consemna şi zicala „aşa-i vorba românească, cu două (mai multe) înţelesuri“, în mod explicit metalinguală.
Când spun metalimbaj în literatura populară mă gândesc şi la necunoscutul cu care am călătorit împreună în tren şi care a intrat în vorbă cu copiii mei, iar la un moment dat s-a oferit să le spună o poveste. Spre nedumerirea copiilor povestea începea aşa: A fost odată un moş şi o moaşă. Moşul avea un cocoş, iar moaşa avea o cocoaşă. Într-o bună zi moşul şi-a făcut un gard. Ca să nu rămână mai prejos decât moşul cu gardul lui, moaşa şi-a făcut şi ea o gardă… Şi tot aşa a ţinut-o semnalând astfel o realitate lingvistică puţin consemnată: mulţimea de substantive care sunt din punct de vedere strict formal perechi, după modelul unor substantive (bunic – bunică, făt – fată), şi mai ales al adjectivelor: drag – dragă, frumos – frumoasă etc., dar care semantic sunt cu totul altcum: rob – robă, foc – focă, lup – lupă (obiect), gazel – gazelă etc. Aş zice că avem aici o variantă a omonimiei care i-ar pune în încurcătură pe cei care, neştiind româneşte şi neavând la dispoziţie decât texte româneşti, ar încerca să le decripteze. Într-un manual de limba română pentru străini cred că ar încăpea un mic capitol despre aceste cuvinte masculine care nu au nici o legătură cu forma lor „feminină“: fund – fundă etc. Un fel de „falşi prieteni” din limba română…
Trecerea de la limbaj la literatura populară (folclor), adică trecerea de la cuvînt la textul intrat în circulaţia socială, o fac acele locuţiuni (numite de noi şi secvenţe) amintite mai sus, cu o structură motivată, de genul anume; peste poate; cum ne-cum; nici de cum; nici de cumul cumului; seamănă, dar nu răsare; a o lua la sănătoasa; a da ortul popii; a lua pe nu în braţe; foaie verde lemn uscat; foaie verde de dai n-ai, ia nu da, să vezi cum ai etc.
Iată, expresia a o lua la sănătoasa, pe care lingviştii o explică prin contaminarea locuţiunii a o lua la fugă cu proverbul fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă. Procedeul prin care se ajunge la expresia pusă în discuţie este literar, devenit rutină la cei ce practică inter-textualitatea, adică în literatura ultimelor două-trei decenii. În limba română este mai vechi aşadar.
Într-un mod similar a apărut şi cuvîntul oareşicât argotic crăpel, cu sensul „mâncare“, derivat de la expresia a crăpa (în el) „a mânca“. Crapă-n tine! = Mănâncă! Este legat, probabil, şi de „a mâncat până a crăpat“.
Cine a zis prima dată cuvîntul crăpel a mizat pe capacitatea interlocutorilor de a se referi la acest context, de a-l actualiza în mintea lor.
Altminteri, orice derivare şi compunere de noi cuvinte apelează la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, pune la lucru funcţia metalinguală.
Prin aceste locuţiuni (expresii), zicale şi turnuri de frază, se creează o zonă de interferenţă între limbaj şi literatură. Şi aşa cum din limbaj nu lipseşte metalimbajul, la fel din literatura populară nu lipseşte meditaţia la rosturile şi alcătuirea limbajului. Întrebările pe care şi le pune omul contemplându-se pe sine nu puteau ocoli ipostaza sa de fiinţă cuvîntătoare şi cugetătoare.
Este evident că nevoile comunicării sunt satisfăcute prin funcţia conativă şi referenţială. Şi ne putem imagina un limbaj preocupat exclusiv de a face schimbul de informaţii dintre vorbitori. Un astfel de limbaj se poate lipsi – în proiecţia minţii noastre – de funcţia expresivă (artistică) şi metalingvistică.
Un astfel de limbaj poate funcţiona, dar ne va fi greu să explicăm prin ce se deosebeşte calitativ de limbajul în care comunică delfinii sau cimpazeii ori alte fiinţe ne-umane. Putem de aici deduce că limbajul devine grai omenesc abia atunci când omul va implica cuvîntul în gratuitatea unor texte literare sau metalinguale, când omul va descoperi că se poate juca cu cuvintele, poate minţi, fantaza etc.
Prin cele înfăţişate mai sus am ilustrat apartenenţa limbajului la conştiinţa de sine a omului, apartenenţa la un întreg – spiritualitatea umană, prin care se produce paradoxul gândirii omeneşti şi al limbii, capabile fiecare să se autocunoască: gândirea să se gândească la propriile gânduri şi mai ales la propriile mecanisme, limbajul să producă enunţuri despre propriile enunţuri şi structuri. Ceea ce am ţinut să prezentăm – cu oarecari pretenţii de noutate, a fost faptul că metalimbajul nu se manifestă numai prin enunţuri (la nivelul parole – vorbire), ci şi prin structuri şi reguli ale codului, aşadar la nivelul abstract, sublimat al limbii – langue, la nivelul nerostit al limbii, similar nivelului nevăzut al realităţii, al lumii. Adică nivelul cel mai adevărat (sic!) al limbajului. Şi cel
mai greu de descris…
Autor: Ion Coja
Sursa: ioncoja.ro
