Limba şi cultura germană reprezenta un pericol pentru naţiunea maghiară…
Ar trebui, în sfârşit, să ne venim in fire şi să înţelegem că această modă ne duce la pierzanie şi că în special prin pătrunderea limbii germane ni se pregăteşte sfârşitul. […] Nu trebuie să-l urâm pe german, ci să ne ferim de el. […] Eu nu sunt barbar şi nu vreau să mă ridic împotriva civilizaţiei.[…] Dar consider că este un păcat ca un popor să plătească civilizaţia cu propria lui existenţă.
Când, după pactul dualist cu Austria (1867), a apărut monarhia austro ungară şi Ungaria a obţinut, pe cât a fost posibil atunci, o anumită autonomie, s-a mers repede şi orbeşte pe drumul unei maghiarizări tot mai neînfrânate.
Drept pentru care, Franz von Loher i-a atacat pe unguri cu un pamflet extrem de agresiv, în care le spunea că sunt„un popor fără cultură, căci „câtă dezolare şi pustietate se ascunde sub istoria milenară a maghiarilor! De ajutat nu pot să-i ajute decât germanii din Ungaria, cu hărnicia şi cultura lor.“
Această prăpastie dintre cooperare şi conflict, dintre alianţă şi dezbinare, dintre comunitate de interese şi năzuinţa spre o cale proprie a marcat din acel moment raporturile reciproce. Minoritatea germană, de peste o jumătate de milion, trăitoare în această parte a Ungariei, a devenit în cel de al Treilea Reich mai întâi o unealtă aparent privilegiată a regimului naţional-socialist, iar apoi, pe drumul spre catastrofa naţiunii-mamă şi a poporului şi statului german, o victimă ca urmare a alungării a jumătate dintre germanii unguri şi a nedreptei discriminări de decenii a minorităţii rămase în Ungaria.
Nu-i de mirare deci că în istoria de un mileniu a maghiarilor, se pun veşnic aceleaşi întrebări: „Cine este ungur?“ sau „Ce este un ungur?“
Răspunsurile n-au fost niciodată univoce şi s-a şi întâmplat ca, în funcţie de perioadele de calm şi cele tulburi din viaţa politică, unul şi acelaşi cunoscut istoric literar, citat adesea mai ales în spaţiul lingvistic german, să-i laude o dată ditirambic pe mari scriitori şi savanţi maghiari, pentru ca după numai… câţiva ani să-i excludă din rândurile ungurimii din cauza„rasei lor indezirabile” şi a „influenţei lor nocive” ! asupra naţiunii.
Că literaţii excluşi sau blamaţi ca „antimaghiari“ au scris adesea intr-o ungurească mai bună decât aceea a criticilor lor tendenţioşi … este şi aceasta una dintre trăsăturile paradoxale ale istoriei maghiare, ca şi faptul că în Ungaria rasismul în literatură şi politică a fost reprezentat aproape întotdeauna de „figuri” integral sau parţial „alogene”.
Acest lucru l-a semnalat deja Antal Szerb, autorul unei neîntrecute —până azi — Istorii a literaturii maghiare. El l-a luat ca exemplu pe celebrul general şi poet Miklos (Nikolaus) conte Zrinyi. Croat din naştere, Zrinyi (spre deosebire de fratele său mai tânăr Feter, care i-a tradus în croată marile poezii…) s-a declarat insa ungur… Szerb subliniază că, astfel, unul dintre cei mai mari eroi ai istoriei maghiare a demonstrat că naţionalitatea este produsul unei atitudini, al unei voinţe. Culmea ironiei, el însuşi a căzut victimă Holocaustului… (Paul Lendvai, Die Ungarn, Munchen)
