Lungul drum al Imnului Naţional
În zorii istoriei, oamenii se închinau soarelui, apoi tuturor zeităţilor stăpâne peste vieţile lor. Se închinau şi proslăveau stăpânul, recunoscânduL principiu existenţial suprem.
Ritualuri, ceremonii, altare vorbesc de cântecele de slavă ale oamenilor pentru îmbunarea, mulţumirea, cererea smerită şi întotdeauna recunoaşterea măririi şi slavei atotputerniciilor. Izvoarele arheologice, scripturile supravieţuitoare de demult, vorbesc, fără tăgadă, despre aceste lucruri. Imnurile vedice, cele homerice, ori cele ale vechilor evrei au peste trei milenii de la consemnarea lor. Indiferent de locul şi vremea apariţiei, imnurile de slavă au fost create din necesitatea trăirii sacralităţii şi armonizarea vieţii în toate componentele ei.
Zeii, principii supreme, îşi trăiau şi ei nemurirea printre oameni, întrun respect al ierarhiilor.
Între izvoarele vechi foarte cunoscută este Cartea Psalmilor a regelui evreu David. Psaltirea care adună imnurile vechi de demult este o carte folosită în cult de biserica creştină
şi azi. Aici veneraţia omului David, chiar rege fiind, pentru Dumnezeul poporului ales, este evidentă.
Psalmii, imnuri înălţătoare şi rugăciuni, preamăresc pe Dumnezeu, împărăţia lui sfântă din cer, toată creaţia dreptei Sale. Psalmii, pe lângă cântări de preamărire a slavei, sunt rugăciuni vii, adresate direct Lui Dumnezeu pentru mântuirea de rău, sunt învăţături ale legii morale, venind dinspre divinitatea absolută (vezi ca exemple: Ps.33; Ps.45; Ps.47; Ps.50; Ps.56; Ps.83; Ps.91; Ps.95; Ps.98; Ps.118).
Dumnezeul, stăpân unic al cerului şi pământului, venerat de poporul ales, alături de zeităţile altor confesiuni politeiste,
ocupa centrul lumii. În jurul Lui, rugător, dependent, stătea omul.
De la o vreme, omul sa substituit zeităţii. Au apărut oamenii faraoni, oameni regi, suverani pontifi care se vor fi identificat soarelui şi îşi vor fi arogat ascendenţa divinităţii.
Exagerările şi apărarea redutelor câştigate au pus ştiinţa sub obroc, iar religia, în pactul sacerdotium regnum, îşi va adapta mesajul, ritualul şi acţiunea instituţiei patroane de dogmă. Întunecată, această perioadă va fi ascuns soarele şi adevărul ştiinţei, cu preţul unor procese celebre şi al atâtor ruguri aprinse.
În evul de mijloc au apărut cârtirile oamenilor la întunericul iscat în plină zi. Au aprins renăscând, mai înainte, luminile. Un nou contract social (J.J. Rousseau), o nouă separaţie a puterilor (Montesquieu), o nouă enciclopedie a ştiinţelor
(D`Alembert), un alt mod dea cugeta (Descartes, Pascal, Leibniz, Voltaire, Diderot, Cantemir…), o nouă poziţionare în biserica romanocatolică a Nordului protestant şi pragmatic (anglican, calvin, luteran).
Momentul recursului, la toate procesele amânate de monarhiile absolutiste şi de biserica romanocatolică a fost Revoluţia Franceză, de la (Sora creştin ortodoxă, separată de la 1054, a rămas în pactul vechi de putere, peste un secol.
Răsăritul, în lumea sa cu două imperii conservatoare – otoman şi rus – se va alinia, defazat, mersului lumii!).
Atunci monarhiilor li sau contestat uzur parea dumnezeirii şi însuşirea ei, iar bisericii, toate abuzurile seculare, patronate de universalismul suveranilor pontifi. Ştiinţa va fi scoasă din ilegalitate şi sau proclamat drepturile omului.
Omul, fiinţă supremă, se va centraliza, uzurpând însă, nu doar pe falşii dumnezei (cei ce în numele lui Dumnezeu se suiseră în vârful ierarhiilor, invocând dreptul divin, prin liberul lor arbitru), ci pe Dumnezeu Însuşi, dând frâu liber unei secularizări la fel de agresivă, cu efecte în planul trăirii sacralităţii.
Între perioada veche, cu Dumnezeu în centru, şi perioada tuturor modernismelor cu liberul cugetător în centrul lumii, sa aflat, instituţio
nalizat, un construct de putere umanodivină. Puterea monarhilor, mână în mână cu cea a liderilor religioşi, stăpânea lumea de dincoace şi relaţionarea cu lumea de dincolo. Timp de un mileniu, papii au încoronat pe împăraţii Sfântului Imperiu RomanoGerman, în Apus.
Relaţia între puteri arăta dominantă forţa suveranului tronului papal, considerat infailibil. În Răsărit, supravieţuitorul Imperiu Roman, până la căderea Constantinopolului (1453), dar de pe la anul 600 d.Ch. grecizat, îşi va stabili diferit relaţia de ordine a puterilor. Împăratul era unic, iar centrele de putere ecleziastică erau disipate în mai multe patriarhii, cu o coordonare ecumenică de la centrul constantinopolitan.
Apoi, după căderea sub otomani, creşti nismul răsăritean, în relaţie de coabitare cu un suveran de confesiune musulmană (cu rang de mare calif) nu putea să se impună în planul politic, ca în Apus. Tradiţia imnică, venind dinspre
substratul grecesc şi rodul perioadei patristice, cu o imnologie remarcabilă, au dat forţă manifestării în ritualul bisericii creştin ortodoxe, extrem de vie.
În imensul Imperiu Otoman, tolerant la toate cultele religioase (în toate marile imperii ale istoriei, faptul de credinţă reprezenta, întrun amestec al valorilor de identificare, alături de limba folosită, pilonii structurii de rezistenţă ai unei întregiri deo mare diversitate, respectând legea pământului luat în administrare), faptul de credinţă şi de viaţă întrun
regat, imperiu, foarte rar republică, se instituţionali zează. Ceremoniile capătă un cadru fixat cu o desfăşurare anume. Trăirea se sistematizează, iar simbolurile încep să ascundă lumina realităţii şi fervoarea unei rugi neintermediate. Pământul natal, unde exista legea pământului, ca un ţinut al tuturor făgăduinţelor, va deveni patrie, ţară. Apar formele
fixe ale invocaţiilor, se duc lupte doctrinare acerbe asupra formei textelor dogmelor, mai apoi asupra înţelesurilor. Ce lupte în jurul icoanelor, pentru înţelesul Sfintei Troiţe şi al purcederii Duhului Sfânt!
Câte erezi, schisme şi câte secte nu tânjesc după ciopoarele de zei păgâni şi naturalitatea primordială, ca o revoltă permanentă împotriva centralizărilor cu omul, totuşi fiul lui Dumnezeu, lăsat la periferie!
Descifrarea lungului drum de la imnul primordial, trecând prin psalmi, acatiste şi rugă ciuni, către modernul simbol al
Imnului Naţional se poate face observând diferenţele de poziţionare ale omului în raport cu divinitatea, respectiv cu simbolurile substitutive.
În imnurile regelui David (psalmii din Psaltire) adresarea este directă, de parcă se stă la taifas cu Dumnezeu, cum
constatăm şi în substratul tradiţiei româneşti, înflorind anual în colinde. Regele este smerit, respectuos, curajos şi permanent îi recunoaşte lui Dumnezeu atotputernicia. Are cuvinte alese, laude, rugăminţi, reproşuri chiar (în spiritul vremii, ca în cartea lui Iov!) şi permanenta declaraţie de dragoste. Toate reflectă legea morală a acelei vremi şi raportul dintre om şi divinitate. Dumnezeu este în centru şi de la EL, ca de la soare, izvorăsc toate energiile.
Acatistul Maicii Domnului, de la 626, este un cântec de mulţumire adus de Imperiul Bizantin Fecioarei Maria pentru biruinţa împotriva perşilor, care, după un îndelungat asediu asupra Constantinopolului, se vor fi retras. Fecioara
Maria cea ocrotitoare primeşte mulţumirile bisericii în numele locuitorilor salvaţi din iminenta robie. Sunt aici mai multe mijlociri. Maica Domnului mijloceşte rugăciunea la Fiul Omului din Troiţa îndumnezeită a puterii. Ruga, lauda, slăvirea este intermediată către Dumnezeu aflat în centru şi cu sfetnici înalţi, între basileii oamenilor şi ierarhii altarelor în imediata apropiere. Ruga trebuie făcută cu patimă pentru mântuire, ne recomandă Sf. Ioan Scăraru, iar Sf. Augustin o consideră „hrană zilnică a sufletului”, „aşa de necesară pentru suflet, precum e de necesară apa pentru peşte, ori hrana pentru trup”, după conotarea Sf. Ioan Gură de Aur. În această perioadă, a Acatistului invocat, imnul de mulţumire dedicat Fecioarei Maria are funcţia trăirii, chiar dacă inter mediată, în comuniune cu Dumnezeu, după cum
ne relevă sfinţii părinţi, din vremurile acelea, virtutea rugăciuni.
În timpul Revoluţiei Franceze (1789), în anul 1792, când prima Republică Franceză se apăra pe Rin împotriva asaltului monarhiilor Europei, încercând restauraţia, un militar, C.J. Rouget de Lisle, compune un cântec de îndemn la luptă care din 1879, în timpul celei dea treia Republici Franceze, devine Imnul Naţional al Franţei, în vigoare şi astăzi. Cântec
solemn, adus la Paris în 1795 de marsilieni, săl consacre imn în timpul Convenţiei, La Marseillaise, conservă starea de spirit a acelui moment de cotitură din istorie. Textul, îndemn oamenilor revoluţiei, les enfants de la patrie, să apere patria cea nouă, nu se mai adresează lui Dumnezeu. Omul îşi cucerise drepturile la o emancipare istorică şi se va fi instalat în centru. Nu doar Ludovic al XVIlea şi Maria Antoaneta vor fi ghilotinaţi, ci vor fi profanate şi mormintele regilor de la Saint Denis, iar Napoleon Bonaparte, prin 1804 îşi va pune singur coroana imperială pe cap, renunţând la serviciile Papei de la Roma. Încet însă, în regula tuturor restauraţiilor, specifice tatonărilor de trecere spre alte stări con
solidate, rolul lui Dumnezeu, scos abrupt din scenă, se va reinstitui, oamenii având nevoie imperioasă de cele sacre, iar ştiinţa se va elibera de ignoranţa cultivată cu forţa de instituţia bisericii romanocatolice.
Desigur, volumul semnat de Theodor Codreanu ar trebui prezentat mult mai detaliat, fiecare capitol şi subcapitol aducând, pe lângă informaţii propriuzise, un punct de vedere – nu de puţine ori – nou, o interpretare originală (revizuită uneori) a unor opere clasice (dar şi uitate sau rămase în anonimat). Câteva exemple de capitole din Cuprins (pentru o mai completă informare): Revizionismul ca impostură culturală, Un mare cărturar şi ierarh: Melchisedec Ştefănescu, N.A. Bogdan: Iaşul Marii Uniri, Iorga şi Marea Unire, Petre Ţuţea şi gândirea esenţială, Înapoi la Dante, Vintilă Horia, Ţiganiada arcadiană, Mărturie din diaspora asupra istoriei, Basarab Nicolescu: Poezia teoremică, Poezia plânsului arheic, O „contraistorie” a literaturii române ş.a.
Dar, dacă ar fi să atragem şi mai mult atenţia asupra volumului, am cita fraza cu care încheie – deschizând totodată – cuvântul introductiv: „…să punem în balanţă, în dublu referenţial, necesitatea revizuirilor critice, întotdeauna
ontoestetice, prin raportare la revizionismul criticist, atins de maladiile ideologice ale postmodernităţii.” (p. 7)
Cu alte cuvinte – primatul esteticului asupra ideologicului!
Se cuvine insistat aşadar, pentru cititorul (mai mult sau mai puţin) familiarizat cu vasta operă de critic şi istoric literar a lui Theodor Codreanu, că – direct sau subiacent – aceasta este o pledoarie pentru revizuirile în cheie estetică şi o
combatere totodată a revizionismului, „moda” impusă de „oportuniştii culturali” (în terminologia preluată de la scriitorul N. Breban), o combatere a mistificatorilor impostori, de fapt.
Şi astfel, cu ştiinţă şi artă, cărturarul de cea mai înaltă clasă, Th. Codreanu, de curând membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cu argumente ştiinţifice şi estetice, demontează falsul şi impostura ascunse sub „masca
adevărului”
Autor: Mihai SPORIŞ
NOTA
Versurile imnului naţional aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluţia de la 1848.
Muzica a fost compusă de Anton Pann (1796-1854), poet şi etnograf, om de mare cultură, cântăreţ şi autor de manuale de muzică.
Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile, deoarece îl aflăm cântat pentru prima oară pe data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea (în Ţara Românească Revoluţia a izbucnit pe 11 iunie).
Poemul va deveni imn sub titlul „Deşteaptă-te, române!”, câştigându-şi instantaneu gloria recunoscută datorită mesajului energic şi mobilizator pe care-l conţine.
Mesajul imnului „Deşteaptă-te, române!” este în acelaşi timp social şi naţional; social, deoarece impune o permanentă stare de vigilenţă pentru a asigura tranziţia către o lume nouă; naţional, deoarece alătură această deşteptare tradiţiei istorice. Imnul conţine acest sublim „acum ori niciodată”, prezent în toate imnurile naţionale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon şi Salamina până la „Marseilleza” Revoluţiei franceze.
Invocarea destinului naţional este culmea cea mai înaltă pe care un popor o poate atinge în zborul său către divinitate. Acest „acum ori niciodată” concentrează toate energiile vitale, mobilizând la maximum.
Începând din 1848, „Deşteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor, insuflându-le curajul în timpul momentelor cruciale, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi în cel al primului şi celui de-al doilea Război Mondial.
Pe 22 Decembrie 1989, în timpul revoluţiei anticomuniste, imnul s-a înălţat pe străzi, însoţind uriaşele mase de oameni, risipind frica de moarte şi unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn naţional a venit de la sine, sub formidabila presiune a manifestanţilor.
Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe, primele două strofe, cea de-a patra şi ultima dintre ele fiind cântate la ocazii festive.
