Mântuirea nu e în mâinile noastre
(sau: Toți vom fi mântuiți – dar nu de voi, și nu la comanda voastră)
M-am întrebat ani de zile dacă oamenii se pot mântui singuri.
Dacă eu pot face mai mult pentru altul decât pentru mine.
Dacă e datoria mea să-i salvez pe cei care nu vor să fie salvați.
Și am auzit răspunsul nu în cuvintele oamenilor, ci în șoapta adâncă a sufletului:
Mântuirea vine de sus.
Preotul Grigorie Dyachenko o spunea limpede:
„Se crede că cei născuți în afara Bisericii nu pot fi mântuiți. Dar Domnul e milostiv cu toți, căci El a creat toate sufletele.”
Așadar, cum aș putea eu, un om limitat, să decid cine e vrednic?
Cine e pierdut? Cine merită?
Profeții ne-au spus:
„Toți vor fi învățați de Dumnezeu. Oricine a auzit de Tatăl și a învățat vine la Mine.”
Apostolul Pavel întărește:
„Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca să aibă milă de toți.”
Iar Domnul Kṛṣṇa spune:
„Oricine Mă caută, în orice fel, Mă va găsi. Niciun suflet nu se pierde.”
E greșit să vorbim despre „suflete pierdute”.
Fiecare suflet e o scânteie divină.
Și nicio scânteie nu poate fi stinsă pentru totdeauna.
Toți vom fi mântuiți – dar fiecare la timpul său.
Nu cu forța. Nu prin teamă. Nu prin dogmă.
Ci prin răspunsul liber al inimii.
„Nu impune favoruri împotriva voinței sale.” – zice Homer.
„Cel ce salvează pe cineva cu forța nu e mai bun decât un criminal.” – răspunde Horace.
Adevărul e că nu putem lua asupra noastră destinul altuia.
„Omul nu poate lua nimic, dacă nu i se dă din cer.” – spune Ioan Botezătorul.
Fiecare om vine cu drumul lui.
Fiecare conștiință are anotimpul ei.
Am învățat să nu mai încerc să grăbesc mântuirea cuiva.
Așa cum un măr copt nu-l coace mai repede pe cel verde doar stând lângă el.
Așa cum rugăciunea nu-l schimbă pe altul decât dacă și el e gata să fie schimbat.
* * *
Adevărata înțelepciune nu țipă.
Ea observă, rabdă, și mai ales… se oprește la timp.
Izocrate spunea:
„Tratează-ți părinții cum ai vrea să te trateze copiii tăi.”
„Nu vizita prea des pe cineva, căci până și de bunătate ne săturăm.”
Thales spunea că cel mai greu e să te cunoști pe tine.
Și cât de ușor e, în schimb, să dai sfaturi altora…
Dar dacă nu ți-ai învins propria mândrie, nu poți ajuta pe nimeni fără să-l judeci.
„Din bogăție se naște sațietatea, din sațietate – mândria.”
„Un exces de virtute e un viciu.”
„Cel ce e teribil pentru mulți, trebuie să se teamă de mulți.”
Toți marii înțelepți au spus același lucru, în limbi diferite:
„Ascultă mai mult decât vorbește.”
„Nu lăsa limba să-ți depășească gândurile.”
„Este mai bine să înveți târziu decât niciodată.”
* * *
Am înțeles că mântuirea nu vine nici din predică, nici din vină, nici din rușine.
Ea vine când omul vrea.
Când a suferit destul. Când a iubit destul.
„Pentru bine – răspunde cu bine. Pentru rău – cu dreptate.” – spunea Confucius.
Și mai ales…
„Nu căuta cauza necazurilor tale în alții.”
Adevărata mântuire e liniștită.
Nu cere aplauze. Nu impune standarde.
Ea vine în tăcere, uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbetul acela ciudat pe care-l are omul când în sfârșit… înțelege.
Final – simplu și profund:
Domnul e dincolo de puterea noastră.
Nu dă niciodată un test mai greu decât putem duce.
Și nu uită pe nimeni.
Toți vom fi mântuiți.
Dar nu de alții.
Și nu după ceasul nostru.
Ci după ceasul cerului.
Autor: Anatol Basarab sau Swami Nirdosh Atikant
Sursa: facebook.com
