Marea Unire, un miracol Dumnezeiesc împotriva Anticristului bolșevic!
Când tot răsăritul Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, era zguduit de lupte fratricide, cărora istoricii le-au spus revoluții, revoluții socialiste, singuri românii, soldații români, adică țăranii români au rămas credincioși acelor gânduri și nădejdi cu care intraseră în încleștarea apocaliptică de forțe. Iar gândul lor și nădejdea cu care au plecat de acasă a fost gândul unirii, al întregirii de țară.
Siimati colegi, din nou, nu desfășurarea istoriei, cât calitatea procesului istoric ne singularizează în peisajul istoriei universale. Desigur, nu suntem singurul popor care, supus adversităților istoriei, a trăit multă vreme fărâmițat, separat în mai multe formațiuni politice, trebuind să treacă prin multe și dureroase încercări până se va regăsi pe sine într-un singur și unic stat. Dar, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat la noi, în alte părți această unire s-a făcut de voie, dar mai ales de nevoie, cu forța, impunându-se de sus în jos, deseori împotriva unor tendințe centrifuge, oligarhice sau populare. De aceea, pentru aceste situații pretutindeni întâlnite, vorbim de o unificare; o unificare a Germaniei, a Rusiei, a Italiei etc.
La noi însă, la români, nu a fost unificare, ci unire, adică, din nou, ca și creștinarea, unirea a fost un proces desfășurat de jos în sus, ea a corespuns unei stări de îndelungată așteptare a tuturor românilor, a răspuns unui dor, dorul de frate și de soră, care ne-a mistuit din veac, de la Unirea lui Mihai Viteazu incoace până în ziua cea mare de la 1 Decembrie 1918.
Ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie 1859, când Moldova și Țara Românească se unesc, la 27 martie 1918 când Basarabia se unește cu Țara, la 28 noiembrie 1918 când Bucovina se unește cu Țara, ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, când Ardealul se unește cu Țara, se cheamă Unire și nu unificare, pentru că unirea noastră s-a făcut ca între frați adevărați, fără amestecul forței și al presiunii militare sau de alt fel, fără negocieri penibile, fără condiționări meschine, și s-a înfăptuit cu bucuria regăsirii și cu nădejdea că, odată uniți, vom reuși să devenim pentru totdeauna nu obiecte, cum am tot fost, ci subiecte ale istoriei.
Stimați colegi, nu din rațiuni politice de partid, țin ca în acest moment de sărbătoare și de însuflețită solemnitate să rostesc un cuvânt de prețuire pentru țăranul român, făuritor al Unirii din 1918, depozitarul cel mai devotat și mai statornic al credinței noastre strămoșești. Ne aducem aminte că în 1917, în plin război mondial, întreg frontul de răsărit a fost dat peste cap de victoriile spectaculoase și neașteptate ale propagandei bolșevice, acea propagandă care, în locul iubirii de țară propunea solidaritatea de clasă, vindicativă și intolerantă, încercând să stârnească în lumea toată, în fiecare țară, un război cumplit și total între clasele sociale. Un război chipurile justițiar, în realitate devastator pentru fiecare țară, pentru întreaga civilizație umană și îndeosebi pentru cea europeană. Năpăstuiții soartei care putrezeau în tranșeele frontului de răsărit s-au lăsat ușor pradă acestei amăgeli. Pretutindeni, de o parte și de alta a frontului, soldați ruși, germani, poloni, austrieci, cehi, unguri, s-au lăsat păcăliți de sloganurile bolșevice, cei mai mulți dezertând de pe front și încercând să transforme războiul într-o revoltă împotriva celor ce îi trimiseseră pe front.
Din nou, făcând figură aparte, soldații români s-au abținut să ia parte la această revoluție mondială înnoitoare. Cine erau acești soldați români atât de retrograzi, de reacționari? Nu erau decât țăranii care de abia cu 10 ani în urmă știuseră și ei să se răscoale și să ceară dreptate, să moară pentru dreptate. Acum însă, acești țărani, deși bine înarmați, refuzau să întoarcă armele împotriva celor ce puseseră armata să tragă în ei, atunci, în 1907. Acești țărani refuzau acum, în 1917, să urmeze exemplul mujicilor ruși. Și nu din lașitate și nici din lipsa conștiinței sociale. Ci din conștiința limpede că au pornit un război pentru un interes superior mizeriilor, nemulțumirilor, de care poți avea parte în viața asta trecătoare. Din conștiința clară că există ceva mai trainic și mai drept decât toate ideile politice, acest ceva fiind datoria față de țară și față de neamul în care te-ai născut. Din conștiința clară că, așa buni sau răi cum suntem, unii mai săraci, alții mai bogați, Dumnezeu ne-a dat tuturor același grai, ca să știm că suntem din același neam, drept care musai să ne ținem de neamuri, aproape, să nu rătăcim unii de alții sau unii împotriva altora. Când tot răsăritul Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, era zguduit de lupte fratricide, cărora istoricii le-au spus revoluții, revoluții socialiste, singuri românii, soldații români, adică țăranii români au rămas credincioși acelor gânduri și nădejdi cu care intraseră în încleștarea apocaliptică de forțe. Iar gândul lor și nădejdea cu care au plecat de acasă a fost gândul unirii, al întregirii de țară.
Se cuvine însă să nu uităm că a mai fost ceva care i-a ținut pe soldații români în tranșee, ascultători și supuși față de ordinele ofițerilor și față de rege, gata mai departe să moară pentru țară, pentru neam, pentru legea străbună. Ei au rezistat propagandei care li se făcea, pentru că revolta mujicilor nu era numai împotriva țarului, era și împotriva lui Dumnezeu, împotriva bisericii. Sesizând ateismul deșănțat al noilor apostoli, simțind caracterul anticreștinesc al evenimentelor ce ce precipitau în jurul țării, țăranul român s-a orientat încă o dată cu un simț istoric fără egal. Acest simț îi venea din vechimea și autenticitatea noastră creștinească. Refuzând să se lepede de Dumnezeu, țăranul român de la 1917 a făcut posibilă, ba chiar, prin jertfa sa, a hotărât Unirea cea Mare, minunea cea mare împlinită în 1918.
Să ne aducem aminte dilema dureroasă cu care au fost confruntați guvernanții țării îndată după izbucnirea războiului. Doream unirea atât cu Ardealul, cât și cu Basarabia, dar sistemul european de alianțe, punând Rusia și Austro-Ungaria în tabere adverse, noi nu puteam nădăjdui la sfârșitul războiului decât într-o unire parțială, numai cu Ardealul sau numai cu Basarabia. A fost un adevărat miracol, miracol dumnezeiesc, de nimeni imaginat nici măcar în vis, că la sfârșitul războiului România Mare aduna între hotarele ei atât Ardealul cât și Basarabia. Iar acest miracol s-a petrecut ca o răsplată pentru credința strămoșească cea nestrămutată, arătată în tranșee, în spitale, de țăranii români care au știut ca nimeni alții să recunoască chipul Anticristului bolsevic și să nu răspundă chemării acestuia.
(Fragment din Cuvantul omagial rostit in Parlament de senatorul Prof. univ. Ion Coja, la a 75-a Aniversare a Marii Uniri)
