MARELE SECRET ȘI ADÂNCA TĂCERE (1)
Întreaga situație mondială este dominată de o instabilitate enormă în relațiile internaționale.
Acesta este rezultatul luptei pentru hegemonie dintre SUA, incă cea mai puternică națiune imperialistă din lume, aflată în declin, și alte puteri în ascensiune, mai ales China, mai tânără și mai dinamică din colectivitatea multilateralistă.
Sunt multe evenimente aparent neimportante ce nu apar in paginile mediei aservite, care scapă intelegerii celor ce ar trebui să reactioneze decisiv, dar nu stiu cum.
Misterul este cu ata mai profund cu cat se produc scindari politice, schimbare de regim in Siria si totusi nimeni nu are o explicatie logică si convingatoare.
Cum si cu sprijinul cui s-au intamplat toate acestea.
Evident că SUA incearcă să apară generatoarea discretă si in control a acestor situatii, dar nimeni nu crede asemenea pretentii care duc mai mult la noi situatii care nu tocmai vin pe interesele SUA.
Orice profet, casandră, sau pretins analist geopolitic care se incumetă să lanseze vre-o ipoteză in materia misterului profund isi va rupe dintii in marul misterului.
Este o miscare care depăseste si sferele eterice si sophisticate ale unei diplomatii de clasă, se bănuieste mai mult decat se percepe direct, este produsul unei alte clase de relatii interstatale incă necunoscută public.
Declinul relativ al imperialismului american și ascensiunea Chinei în special au creat o situație în care alte țări se pot echilibra una față de alta. Procedând astfel, ei au reușit să câștige un minim de autonomie pentru a-și urmări propriile interese, cel puțin la nivel regional.
Ceea ce se intamplă este o schimbare de proporții tectonice în puterea relativă a puterilor imperialiste concurente. Și ca și în cazul mișcării plăcilor tectonice pe scoarța terestră, astfel de mișcări sunt însoțite de explozii de tot felul.
Tocmai la asta asistăm acum: lupta pentru împărțirea și rediviziunea lumii între diferitele puteri imperialiste si un bloc al Sudului Global care refuză să mai fie victima unui asemenea proces.
Războiul din Ucraina – unde se pregătește o înfrângere umilitoare pentru SUA-NATO – și conflictul tot mai mare din Orientul Mijlociu, care amenință să se extindă într-un război regional, sunt expresii ale acestui conflict. Dar acestea nu sunt singurele puncte de fricțiune în relațiile mondiale.
În 1985, SUA reprezentau 34,6% din PIB-ul mondial. Acum a scăzut la 26,3 la sută, dar rămâne cea mai mare economie a lumii, una dintre cele mai productive financiar și cea în care dominația capitalului financiar se exprimă în cel mai acut și profitabil mod, lucrând cu bani tipăriți din aer/fără acoperire.
În aceeași perioadă, China a crescut de la 2,5% din PIB-ul mondial la 16,9%.
Japonia, care a atins un vârf de 17,8 la sută în 1995, s-a prăbușit acum la 3,8 la sută.
Între timp, Uniunea Europeană, care a fost cel mai ridicat în 1992 (28,8 la sută) a scăzut la 17,3 la sută, reflectând declinul constant al puterilor imperialiste europene (date de la FMI, PIB la prețuri curente).
58 la sută din rezervele valutare ale lumii sunt deținute incă în dolari americani, deși cifra este în scădere de la 73 la sută în 2001.
Dolarul este, de asemenea, utilizat incă în 58 la sută din facturarea exporturilor mondiale.
În ceea ce privește ieșirea netă de investiții străine directe (un indicator pentru exportul de capital), SUA se află în fruntea lumii cu 454 de trilioane de dolari, în timp ce China (inclusiv Hong Kong) ocupă locul al doilea cu 287 de trilioane de dolari.
Dominația SUA și-a atins limitele.
Imperialismul american s-a blocat timp de 25 ani în două războaie imposibil de câștigat în Irak și Afganistan, cu un mare cost pentru sine în termeni de cheltuieli și pierderi de personal. În august 2021, au fost forțate să se retragă umilite din Afganistan.
Refuzând să admită noul echilibru de forțe și încercând să-și mențină dominația, a devenit implicat într-o serie întreagă de conflicte pe care nu le poate câștiga.
Refuzul SUA de a folosi trupe terestre după experiențele din Irak și Afganistan a fost un handicap major în ceea ce privește capacitatea sa de a interveni în războiul civil sirian, de exemplu.
SUA au intervenit totusi în războiul civil sirian, dar au făcut acest lucru în principal prin împuterniciti/proxi, mai degrabă decât prin angajarea de trupe, așa cum făcuseră în Irak și Afganistan.
Au intervenit și o serie de alte puteri regionale, fiecare apărându-și propriile interese și dorind să spargă Siria (Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Iran, Turcia) prin înarmarea și finanțarea diferitelor seturi de bande fundamentaliste islamice reacționare.
Din aceasta a rezultat un nou echilibru de forțe în Orientul Mijlociu. Iranul a ieșit întărit, cu o serie de aliați regionali: Hamas, Hezbollah, milițiile șiite din Irak și Houthii din Yemen.
Turcia, Arabia Saudită și statele din Golf au recunoscut noua situație și au acționat în consecință. Siria a fost readmisă în Liga Arabă. Un acord Iran-Saudit intermediat de China a pus capăt războiului din Yemen. China, care este cel mai mare importator de petrol din lume, a devenit cel mai mare client pentru exporturile de energie ale statelor din Golf.
Creșterea continuuă de treizeci de ani a Chinei la statutul de putere majoră a fost rezultatul investițiilor masive în mijloacele de producție și al dependenței de piețele mondiale. Inițial, a profitat de rezervele sale mari de forță de muncă ieftină pentru a exporta bunuri precum textile și jucării pe piața mondială.
Acum este o economie capitalistă avansată tehnologic, care deține o poziție dominantă într-o serie de sectoare moderne de înaltă tehnologie (vehicule electrice și baterii EV, celule fotovoltaice etc.), dar exportă și capital.
Economia chineză este în continuare în creștere, dar într-un ritm mult mai lent.
Din 1990, China a crescut într-un ritm uluitor de nouă procente pe an, cu vârfuri de 14 la sută. Între 2012 și 2019, a crescut între șase și șapte procente. Acum ajunge la peste cinci procente.
Capitalismul rus, însă, și-a revenit din criza economică. A început să se răspundă împotriva avansului NATO către est, o mișcare care a încălcat toate promisiunile făcute rușilor în 1989.
Aparatul de stat rus nu mai era pregătit să accepte umilirea lor pe arena internațională și a început să-și arunce greutatea. Această nouă perioadă l-a produs pe Putin, bonapartistul inteligent care actioneaza cu tact de judoka in miscari abile de sahist pentru a-și impune voința.
În 2008, a purtat un război scurt și eficient în Georgia, distrugând armata țării care fusese antrenată și echipată de NATO. A fost prima lovitură dură de avertizare.
Siria a fost următoarea.
Slăbiciunea imperialismului american a fost dezvăluită în continuare în retragerea lor umilitoare din Afganistan (august 2021). În acest context, clasa conducătoare rusă a spus „destul este destul” și a căutat să-și reafirme interesele strategice naționale, împotriva a 25 de ani de invadare imperialistă a SUA în sfera sa de interes.
Războiul civil din Ucraina a servit la testarea în practică a puterii ruse pe scena internațională.
Invazia rusă a Ucrainei a fost concluzia logică a refuzului Occidentului de a accepta preocupările de securitate națională ale Rusiei, exprimate prin cererea de neutralitate pentru Ucraina și oprirea extinderii NATO spre est.
Din punctul de vedere al imperialismului american, războiul din Ucraina a fost inutil.
Occidentul nu a acceptat niciodată în mod serios ideea aderării Ucrainei la NATO, deoarece știa că asta ar însemna un conflict frontal cu Rusia. Dar ei au refuzat cu obstinație să accepte acest lucru în mod formal, deoarece acest lucru ar fi fost văzut ca un semn de slăbiciune în fața Rusiei. Imperialismul american și NATO erau pe deplin conștienți că aceasta era o linie roșie din punctul de vedere al intereselor de securitate națională ale capitalismului rus.
Mai târziu, în aprilie 2022, negocierile din Turcia între Ucraina și Rusia au fost destul de avansate și ar fi putut duce la încheierea războiului, pe baza acceptării unui număr de cereri rusești. Imperialismul occidental, în persoana lui Boris Johnson, a distrus discuțiile, făcândul pe Zelensky să nu semneze, cu promisiunea unui sprijin nelimitat care ar duce la victoria deplină a Ucrainei.
Imperialismul american a crezut că ar putea folosi Ucraina ca carne de tun într-o campanie de slăbire a Rusiei și de a-i paraliza rolul în lume. O țară precum Rusia, o rivală a imperialismului american, nu i se putea permite să invadeze o țară care era un aliat al SUA, o tara in care se investise 5 miliarde de dolari să se facă Maidanul.
De asemenea, Washingtonul a dorit să transmită Chinei un mesaj clar cu privire la Taiwan. La un moment dat, Biden, umflat de propria sa aroganță, a ridicat chiar ideea schimbării de regim la Moscova! Ei au crezut că sancțiunile economice și epuizarea militară vor duce Rusia în punctul de colaps.
Astăzi, SUA se confruntă cu o înfrângere umilitoare în Ucraina. Sancțiunile nu au avut efectul dorit. În loc de izolarea Rusiei s-a produs reversul, acum Rusia a stabilit legături economice mai strânse cu China și mai multe țări care ar trebuit să fie în sfera de influență a SUA, care au ajutat-o să eludeze sancțiunile: India, Arabia Saudită, Turcia și altele.
China și Rusia au devenit acum aliate mult mai apropiate în opoziția lor față de dominația SUA în lume și au polarizat în jurul lor o serie întreagă de alte țări. Când înfrângerea SUA în Ucraina se va realiza în sfârșit, va avea consecințe enorme și de durată pentru relațiile mondiale, slăbind și mai mult puterea imperialismului american în întreaga lume.
Este clar ce concluzii va trage China din asta cu privire la Taiwan.
Va fi poate momentul cand misterul profund ni se va releva.
Înfrângerea SUA în Ucraina va transmite un mesaj puternic. Cea mai puternică putere imperialistă a lumii nu poate întotdeauna să-și impună voința. Mai mult, Rusia insă va ieși din această situatie cu o armată mare, bine testată în cele mai recente metode și tehnici de război modern.
Conflictul actual din Orientul Mijlociu poate fi înțeles doar pe fundalul situației mondiale profund misterioase. Imperialismul american a fost slăbit în Orientul Mijlociu, în timp ce Rusia, China și, de asemenea, Iranul s-au întărit. Israelul s-a simțit amenințat.
Atacul din 7 octombrie a fost o lovitură gravă pentru guvernul israelian. A distrus mitul invincibilității și a pus sub semnul întrebării capacitatea statului sionist de a-și proteja cetățenii evrei, întrebarea cheie pe care guvernul israelian a folosit-o pentru a aduna populația în spatele său.
De asemenea, a expus în mod clar prăbușirea Acordurilor de la Oslo, semnate după prăbușirea URSSului, când părea posibil să se resolve toate conflictele lumii prin negociere. Clasa conducătoare sionistă nu a avut niciodată ideea de a acorda palestinienilor o patrie viabilă. Ei au considerat Autoritatea Națională Palestiniană (AP) ca o simplă modalitate de externalizare a poliției palestinienilor.
Acest lucru a discreditat pe Fatah și Autoritatea Palestiniană, văzute corect ca simple marionete ale Israelului, ducând, cu acordul Israelului, la ascensiunea Hamas, văzută ca singura forță care urmărește lupta pentru drepturile naționale palestiniene.
Acordurile Avraam, semnate în 2020, au fost menite să stabilească poziția Israelului în regiune ca actor legitim și să normalizeze relațiile comerciale dintre acesta și țările arabe. Acest lucru ar fi însemnat îngroparea aspirațiilor naționale palestiniene, lucru pe care regimurile arabe recționare au fost destul de bucuroase să se facă.
Atacul din 7 octombrie a fost un răspuns disperat la asta.
Prăbușirea sprijinului său l-a împins pe Netanyahu să escaladeze situația cu invazia Libanului și un atac asupra Hezbollah, care a fost însoțit de provocări constante împotriva Iranului. Pentru a se salva politic, el a arătat în repetate rânduri că ar fi pregătit să declanșeze un război regional care ar forța SUA să intervină direct de partea lui.
Washingtonul era îngrijorat de faptul că masacrul din Gaza ar putea duce la destabilizarea revoluționară a regimurilor arabe reacționare (în Arabia Saudită, Egipt și mai ales în Iordania) care nu au ridicat un deget în sprijinul palestinienilor. Acesta este motivul pentru care au făcut gesturi publice prefăcute de a încerca să-l rețină pe Netanyahu.
Cu toate acestea, încă de la început, Biden a arătat clar că sprijinul său pentru Israel a fost „de fier”, iar Netanyahu a folosit acest cec în alb în mod repetat pentru a merge pe calea escaladării către un război regional, genocid.
– va urma –
Autor: Constantin D (Atlanta)
Sursa: IonCoja.ro
