Mărturia lui Pamfil Șeicaru: „Au inceput sa lucreze IMPOTRIVA tarii din 1940, nu din 1941”!
Pamfil Seicaru in 1940:
„În 1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea conducătorului Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de contact cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de Germania.
Aşa am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care era şeful Falangei şi cumnat al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor respective sa-mi dea tot sprijinul.
Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de secretarul general al ministerului de externe – Creţzeanu, au fost să zădărnicească misiunea, ceea ce am verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am audienţă la Salazar spre marea şi evident, neplăcuta surpriză a ministerului în funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai mare când am fost primit de preşedintele republicii.
În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai). Între timp fusesem condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că nu poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am înţeles. Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole în care arătam situaţia creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu sprijinul şefilor partidelor democrate, Maniu şi Dinu Brătianu.
Ceva mai mult: ridicam problema Basarabiei, ceea ce a provocat panică.
Un reprezentant al legaţiei s’a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în care se aflau toţi funcţionarii legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească publicarea. Au fost trimişi la plimbare.
În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de Mallorca unde am rămas 7 ani şi am rămas într’o voită izolare. Nu erau compatrioţi pe care prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile.”
