Medvedev, românii şi realitatea din teren

Mă mai întreabă unul şi altul care-i opinia mea referitoare la textul lui Medvedev. Se-nţelege care text! Acum, dacă eu am tradus pe canalul propriu de Telegram câteva mesaje pe care el le-a produs pe propriu-i canal, se pare că am devenit responsabilul de serviciu pentru ceea ce spune. Mai mai că mi-aş lua rolul în serios şi l-aş urechea, doar că la kaghebeu am fost alocat în secţia acoperiţi şi n-avem voie să contactăm oficialii în funcţie. Aşa că aştept mai întâi să ies la pensie şi-apoi o să-l urechez, promit!
OK, acum, pentru că tot i-am băgat în starea de flux pe-ăia care mă fac trimisul lui Putin aici, să trecem la chestiuni serioase, anume – ca la gimnaziu – să analizăm „ce-a vrut să spună poetul”. N-o să dau citate din mesaj deoarece îl găsiţi tradus peste tot. Dacă încă nu l-aţi citit, căutaţi-l înainte de a continua cu comentariul meu pentru a vă face o impresie. Deci ce-a vrut să spună Medvedev? 
În primul rând vă voi spune că n-a făcut nimic altceva decât să repete nişte şabloane care ar trebui să ne fie cunoscute. Aceia care nu sunt obişnuiţi cu propaganda oficială a URSS, ar trebui să ştie că generaţii întregi de şcolari moldoveni de peste Prut pândeau malurile râului să vadă dacă nu cumva de-acolo vin spionii. Dar mai e ceva, de data aceasta mult mai spumos însă la fel de relevant.
Cum se termină „Viţelul de aur” al lui Ilf şi Petrov? Cu eroul principal jefuit de grănicerii români.
Iată o mostră:
„Dar, în clipa aceea, rămasul bun de la patrie în conformitate cu Formularul nr. 5 îi fu întrerupt de apariţia câtorva siluete înarmate, în care Bender recunoscu grănicerii români.
Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost: 
— Trăiască România Mare! 
Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric şi i se păru că grănicerii zâmbesc. 
— Trăiască România Mare! repetă Ostap pe ruseşte. Sunt un bătrân profesor fugit de la CEKA din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în persoana dumneavoastră… 
Unul dintre grăniceri se apropie de Ostap şi, fără a scoate un cuvânt, îi trase jos de pe cap tiara de blană. Ostap făcu gestul să-şi ia căciula înapoi, dar, tot fără a scoate un cuvânt, grănicerul îi dădu mâna la o parte. 
— Ho! făcu comandorul pe acelaşi ton amical. Ho, ho! fără mâini! Mă voi plânge împotriva voastră la Sfatul ţării, la Marele Huruldan!”

Nu vi se pare ciudat cum apare asta cu România Mare în roman?
Apare la un mod batjocoritor, România Mare fiind considerată de către URSS un fel de „Ungarie Mare” pentru noi.  Că-i vorba despre un complex istoric o putem vedea şi în extrasul din interviul acordat Agenţiei Tass (căci postarea de pe Telegram e un extras din acel interviu), unde, în câteva paragrafe repetă de vreo patru ori denumirea de „România Mare”, cam în acelaşi ton.

Pentru cei educaţi în perioada sovietică – şi nu numai – România Mare a fost un abuz al istoriei, un accident care n-ar fi trebuit să se întâmple şi care a „jefuit” pământul rusesc şi, mai târziu, pe ce al URSS. Veţi observa, de asemenea, o altă poveste care se aruncă în discuţie, anume „statalitatea Republicii Moldova”. În esenţă, treaba asta e un rahat.
Ce-i aia statalitate atunci când eşti nimeni pe lume?
Dacă mâine aş înfiinţa Republica Tecuci, care-ar fi avantajele „statalităţii” unei asemenea aberaţii? La întrebarea asta n-ar trebui să răspundă doar cei de peste Prut, ci şi deştepţii care ventilează „ideologia ardelenistă” conform căreia dacă te-ai născut în spaţiul respectiv ai căpătat automat mai multe perechi de *oaie, fapt pentru care ţi-ar merge mai bine ca independent de Mitici!
Şi-acolo tot despre „statalitate” e vorba, iar proştii care pun botul ar trebui să vadă de unde vine şmecheria. Însă, ăia care-s proşti n-au cum să vadă, astfel încât indicaţia mea rămâne fără obiect.
Ceea ce vreau să vă spun este că Medvedev nu face nimic altceva decât să repete şabloanele propagandistice sovietice. În care, cel mai probabil, crede! Fără doar şi poate, pentru el românii sunt ăia care l-au jefuit pe Ostap Bender şi, cu siguranţă că, dacă i-ai vorbi despre tezaurul nostru ar replica prompt că n-are cum să discute asta cu noi înainte de a tranşa spinoasa problemă a tezaurului lui Ostap Bender. Şi-aici să văd ce-i răspundeţi! 🙂
Însă, dincolo de tonul belicos, nu asta trebuie să ne deranjeze. Şi-aici vorbesc serios. Să vă explic. În conformitate cu cel mai recent studiu sociologic, locuitorii din Republica Moldova vor unirea cu România în proporţie de … 34%. Acum, sincer să fiu, procentul mi se pare mare şi tare mi-e că a fost „cosmetizat”.
Ca om care-a fost pe-acolo şi care le ştie bine mentalităţile, vă spun că cifra mă face să mă îndoiesc. Posibil ca rezultatul să fi fost umflat din raţiuni politice. În realitate, în afara câtorva români adevăraţi,  mai nimeni nu vrea unirea. Ştiu că-mi voi lua înjurături, dar înainte de a mă înjura, ar fi bine să mergeţi acolo în recunoaştere şi putem discuta după, în cunoştinţă de cauză.
Dacă noi nu punem la îndoială apartenenţa Republicii Moldova la naţiunea mamă, altfel stau lucrurile în teren. Ar trebui înţeles că fostul nostru teritoriu a fost supus rusificării intense în mai multe rânduri. Primul program de rusificare a început după Pacea de la Bucureşti din 1812, atunci când România a pierdut  Basarabia. Timp de mai bine de 100 de ani teritoriul a fost umplut de ruşi, evrei, tătari s.a.m.d. în tentativa de schimbare a structurii etnice. Mai trebuie menţionat că prin Tratatul de la Paris din 1856, României i se dau trei judeţe din partea de sud a Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri obligă România să cedeze cele trei judeţe în schimbul Dobrogei. După Primul Război Mondial, Basarabia se întoarce la noi, însă sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial ne termină din punct de vedere teritorial şi, în afara Basarabiei, suntem obligaţi să cedăm şi Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, regiuni care nu făcuseră parte niciodată din Imperiul Rus. 
După ce URSS preia Basarabia, o ciopârţeşte înfiorător, mutând Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi judeţele sudice ale Basarabiei în componenţa Ucrainei. Fac o paranteză pentru a vă aminti că Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa constituie şi acum zone în care adeziunea românilor la ţara mamă este sinceră, diametral opusă celei a locuitorilor din actuala Republică Moldova, dar despre asta nu se spune nimic întrucât politicul are cu totul alte priorităţi. Revenind, voi mai aminti că din componenţa Republicii Moldova mai face parte şi Transnistria, o zonă cu cântec pentru care am avut ceva dispute în istorie, dar care, dacă am fi corecţi, am recunoaşte că nu ne aparţine.
Lupta surdă pentru Transnistria se dă în contextul aşa-zisei statalităţi a Republicii Moldova, în condiţiile în care majoritatea ruso-ucraineană de acolo nu face decât să complice situaţia. E de-a dreptul hilară poziţia ucrainenilor de acum care sprijină Republica Moldova pentru reintegrarea Transnistriei, în condiţiile în care aceiaşi ucraineni au fost campionii independenţei acelei regiuni. 

Aceasta a fost, pe scurt, istoria şi situaţia din teren. Eu unul consider că, printr-un parcurs normal, Basarabia nu are cum să ajungă în componenţa României deoarece majoritatea covârşitoare a cetăţenilor săi ar considera aceasta o cucerire, o încorporare cu forţa.
Mai mult, dacă s-ar face un referendum clar în care să-i pună să aleagă stict între Rusia şi România, rezultatul ar fi mai degrabă în favoarea Rusiei. O să vă dezamăgesc dacă voi mai completa că cei care se pronunţă în favoarea României n-o fac pentru că ar simţi româneşte, ci strict pentru că s-ar gândi că astfel ar avea un paşaport european. Cazul fătucii cântăreţe cred că e destul de clar pentru toată lumea. 
De fapt, pentru a sintetiza, ar trebui să înţelegem că procesul de rusificare, petrecut pe o perioadă de aproape două secole a strâmbat definitiv chiar şi viziunea românilor de acolo. România nu trebuie să renunţe la teritoriile sale, dar trebuie înţeles că acesta este un proces pe termen lung. O unire acum cu Moldova – care oricum nu intră în niciun calcul, ci este scoasă doar ca sperietoare de cei ca Medvedev – ar fi nu doar o eroare tactică, ci un dezastru la nivelul ţării. Doar modificarea structurii etnice a României ne-ar crea numeroase probleme. Asta fără să mai punem a socoteală că mulţi dintre cetăţenii pe care i-am prelua ar raporta prin alte capitale estice. 
Pentru a ne recupera teritoriile avem nevoie, în primul rând, de ceva mai multă inteligenţă. Procesul, aşa cum am mai spus, trebuie să fie unul gândit pe o perioadă lungă de timp, în care să se urmărească revenirea la normalitate a mentalului celor din Republica Moldova.
Asta nu se poate face decât prin programe de studii şi prin proiecte ţintite. Vă spun cât se poate de sincer că România cheltuieşte aiurea banii acolo. Ajutoarele economice pe care le dă Republicii Moldova nu au absolut nicio finalitate practică pentru noi, fiind doar o risipire a banilor şi-aşa puţini de la Buget. 

Şi mai e o problemă, anume ruşii. Noi suntem tembeli crezând că ne putem lupta cu ruşii. Mă uit şi la polonezii care par apucaţi de streche. La fel şi sărăciile de prin republicile baltice. S-au trezit toţi eroi faţă de Rusia, uitând că dacă Rusia se încordează îi transformă pe toţi în ţărână. În ceea ce-i priveşte pe ruşi, noi trebuie să fim mai deştepţi – cu toate că inteligenţa asta ne-a lipsit de-a lungul timpului. Trebuie să înţelegem că Rusia nu mai are interes să se extindă prea mult. De fapt nici nu mai poate! Pe moment nu-şi doreşte decât cetăţenii în graniţele sale. Cel mai probabil Rusia va cuceri şi Odesa pentru a-şi recupera teritoriul istoric, însă este clar că nici nu se gândeşte să integreze Republica Moldova. În ceea ce priveşte Transnistria situaţia e diferită, iar acolo, Moldova, dacă ar vrea să facă ceva, ar trebui să se deştepte şi să devină atractivă pentru transnistreni, indiferent de etnie. Dar asta e greu, mai ales când ai la putere o sorosistă fără creier. 
În raport cu ruşii, România ar trebui să ducă o politică mai puţin belicoasă şi mai aplicată. E clar că nu-i va muta nimeni din proximitatea noastră, astfel încât interesul nostru ar fi să avem o bună vecinătate cu ei. De ce avem nevoie de o schimbare a percepţiei României de către ruşi? În primul rând pentru a obţine OK-ul lor atunci când ne vom lua teritoriile înapoi. Fiecare moment de independenţă al Republicii Moldova este unul în care se îndepărtează de Moscova. Asta trebuie să ne fie clar. Ce trebuie noi să facem este doar să uşurăm drumul prin care moldoveanul de rând să înţeleagă adevărata istorie şi adevărata apartenenţă. Se vede şi de acolo că vorbim aceeaşi limbă, în ciuda propagandei care „identifică” o limbă moldovenească. Nu în ultimul rând, n-ar mai trebui să fim aşa de disperaţi cu unirea. Ea nu se va face decât atunci când va veni natural. Iar pentru asta e nevoie de timp. E o iluzie să crezi că un secol de rusificare şi încă jumătate de secol de sovietizare vor putea fi şterse în câţiva ani. 

În final îmi mai rămâne o sigură remarcă: dacă ne vrem teritoriile înapoi trebuie să fim atât de inteligenţi încât să-i facem pe cei ca Medvedev să ne îndemne s-o facem. Ştiu că pare imposibil, dar. credeţi-mă, dacă suntem deştepţi şi ne urmărim strict interesul nostru(nu pe-al altora) cu totul altfel s-ar tranşa problema noastră. Doar că situaţia noastră e cea pe care o vedem cu ochii liberi.

Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

Share on Facebook

Tweet

Follow us