MESAJ PESTE TIMP! UN REGE DE EXCEPTIE: FERDINAND CEL LOIAL!

În timp ce Carol I nu i-a favorizat soţiei Elisabeta să se implice în problemele politice, regele Ferdinand i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C. Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg orizont şi foarte eficient în acţiunile sale.

Ferdinand se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antanta, spre indignarea lui P. P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă:  „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele”.  În Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii guvernului, difuzată după această decizie, se afirma: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. Ferdinand I a înfruntat cu demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916, retragerea în Moldova 

În calitate de „cap al puterii armate” şi comandant al trupelor române, a elogiat eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de bravi”.

Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel mai important act naţional din istoria poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Patria Mamă. Familia regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se desfăşura Marea Adunare Naţională.

Regina Maria ATAT DE LOIALA SI EA , scria: „Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit Unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici”.

Actele de Unire au fost ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de primul Parlament al României Întregite. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor românilor“, împreună cu regina Maria.

În Proclamaţia  difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe capul meu, în această străveche  cetate a Daciei romane,  Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care, în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea naţională”. Regele şi-a câştigat respectul românilor, care l-au numit „Ferdinand cel loial”, deoarece în momentele cruciale şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale, acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al poporului în fruntea căruia se afla.Imediat după ce România a intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană!”. Şi-a botezat toţi copiii în religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea numai la primul băiat, care devenea moştenitorul Coroanei. Acest gest i-a atras excomunicarea din partea Papei. Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic afectat de această decizie. A stăruit ca România să semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu câteva luni înainte de moartea sa.

A fost numit şi „Regele ţăranilor”„, pentru că a susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

În mai 1917, a fost modificată Constituţia României, pentru a se permite exproprierea pentru „cauză de utilitate naţională” şi extinderea dreptului de vot.

În noiembrie 1918, Ferdinand a semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii ţărăneşti.

Regele şi-a legat numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea statului naţional unitar român, în primul rând de Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare administrativă, judecătorească etc.

Ca urmare a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1 noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul patriarh al României.

A validat, prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază concepţia „prin noi înşine”, fapt ce a asigurat crearea unei industrii naţionale şi modernizarea societăţii româneşti.

De-a lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o viaţă politică liniştită, pentru colaborarea partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a fost ascultat, că societatea românească era marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia bună a României”, şi nu s-a înşelat. Spre sfârşitul domniei a avut parte de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol al II-lea a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului. O mai făcuse de două ori, în 1918 şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a decis să taie „creanga putredă din arborele frumos al dinastiei”.

La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca succesor pe Mihai, fiul lui Carol, şi constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de cinci ani) ar ajunge rege înainte de vârsta majoratului. Regele Ferdinand a încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927, în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr. 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol.

Din acest punct de vedere, Ferdinand rămâne o personalitate de exceptie.

In 1914, când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un stat de mărime medie în Europa: locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă.

În cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.

Semnificative sunt cuvintele principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu: „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea”.

La scara istoriei, Ferdinand I a fost singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut intitula, cu deplin temei, „regele  tuturor românilor”. „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. (Nicolae Iorga).