Mihai Eminescu despre: …pustiul sufletesc al Rusiei!
Există Testamentul lui Petru cel Mare sau nu , el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini — în formă — în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie, de Europa.După Turcia, urmează imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse. Astfel se dăruieşte un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în tratatul de Ia San-Stefano independenţa României şi c-un rând după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând şi făcând — s-ar preface apoi în zece şi-n o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămână proprietate ohavnică rusească.
Se stabileşte (de altii!) principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială — ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. În fine, susţinând dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sunt împresuraţi de trupe, în Vlaşca , cazacii îşi bat joc de populaţie, dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida. Nu deprindem frica şi pace bună.
Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţine războiul, până ce Rusia-şi va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta, pe care ne-o pregăteşte nouă…
Guvernul a ales o politică, pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inapt pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă cu cei ce reprezintă ţara, coroana ei, şi pe augustul purtător.
Aducem aminte convorbirile dintre Principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmânuşat.
Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate, când ajung în rândurile din urmă.Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.
Mihai Eminescu, ziarul Timpul, 7 aprilie 1878
N.R.(Dupa 137 de ani, noii „prieteni” or fi mi buni?)
