Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului Dacoromân

„Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată!” (Lucius Annaeus Seneca)
 „În « raiul bolşevic » nu trebuia să existe nici cel mai firav firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale trebuiau distruse după un plan desfăşurat cu perseverenţă, treaptă cu treaptă” (Aspazia Oţel-Petrescu).

Profesorul, filosoful, sociologul Mircea Aurel Vulcănescu (3 March 1904 – 28 October 1952) a pătimit pentru Adevăr, convins că suferinţa, iubirea şi jertfa sa întru Adevăr numai prin moartea martirică i se deschidea Calea spre Învierea întru Hristos . Domnul Vieţii veşnice. „Apărarea” şi „Ultimul cuvânt”, au  fost publicate întâia oară în străinătate, de Virgil Ierunca în „Ethos”-Paris, 1983, caietul IV, p. 9-104, sub genericul „Ultimul cuvânt”, iar în ţară sub formă de serial  în „Orizont”-Timişoara, anul II, 1990.

Justiţia proletară din România Penitenciară nu a avut demnitatea celei finlandeze, care fiind somată să judece „criminalii lor de război”, a răspuns temerar şi autoritar: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”. Procurorul i-a imputat filosofului Mircea Aurel Vulcănescu fapte prin deducţie, solidarizândul cu faptele fostei guvernări antonesciene pentru ca procesul să aibă conotaţia logicii impuse de la Moscova în vederea din start a condamnării grele. „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mîndrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decît de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărîmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talere acelei dreptăţi pe care sînteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pămîntească”. (Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 10).

În faţa actului mârşav de acuzare adus doctorului în Drept, filosofului Mircea Vulcănescu, acesta suprapune acuzaţiilor generale impuse, caracterul general al guvenului Ion Antonescu care, în acele vremuri de vitregie naţională privind politica de apărare a ţării, a impus salvator o dictatură militară, autoritară şi apolitică, unde răspunderea o avea un singur om dar cu concursul tuturor colaboratorilor săi, și definește în fața completului de judecată cele două entităţi fundamentale: naţiunea şi naţionalismul creştin ortodox. „Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan… Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sîngelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism”. (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 35).

Tirul acuzatorilor s-a năpustit ca într-un poligon de tragere, nemilos, înfierbântat asupra ţintelor care trebuiau ciuruite sau doborâte, conform instucţiunilor în care s-au pregătit atât de absurd şi de ucigător. Înţeleptul filosof ştia cu ce regim atât de ne-„popular” are de-a face şi nu s-a plâns, ştiind că jertfa lui este bine primită de Dumnezeu şi de neamul său, cerând doar dreptul său suprem pentru care a trăit şi a luptat în viaţa care i-a fost retezată de ucigaşi. „Sînt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!”. (ibid., p. 147-148).

După câteva „popasuri” prin închisorile comuniste a ajuns la fioroasa temniţă Aiud.
„Şcoala de vară” de la Aiud a fost deschisă de Decanul Filosofiei româneşti Mircea Vulcănescu în lunile iulie, august, septembrie 1948, sub un şopron unde se prelucra răchita, aducându-i în prezent pe marii filosofi şi teologi ai lumii, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Teotim I Filosoful, Origen, Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Plotin, Evgarie Ponticul, Fericitul Augustin, Sapho, Sf. Ecaterina, Abelard, Toma d’Aquino, Pico Della Mirandola, Kant, Kierkegaard, Cantemir, Mihail Eminescu, Iulia Haşdeu, Nae Ionescu, paralel cu Mântuitorul Iisus Hristos şi marii apologeţi creştini sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Augustin, Maxim Mărturisitorul etc, cu o audienţă covârşitoare în care se reflecta ca o aură peste luceferii creaţiei ortodoxe, „valoarea extraordinară a « prelegerilor » pe care Mircea Vulcănescu le ţinea aici aproape în fiecare zi” (Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Buzău, Ed. Alpha MDN Noiembrie 1999, p. 197).

Diversitatea temelor abordate era fascinantă: economie, finanţe, istorie, istoria religiilor, literatura naţională şi universală, ortodoxia românească, apartenenţa noastră la Ortodoxia universală, Schisma cea Mare, fizică nucleară, istoria universală a sinuciderilor etc. Deşi, la Aiud fără voia persecutorilor a fost adunată aproape toată Elita spirituală (o mică parte se afla în exil) în care străluceau Luceferii spiritualităţii culturii ortodoxe cu care orice naţiune s-ar fi mândrit dacă i-ar fi avut – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr, Alexandru Ghica, Nichifor Crainic, Dumitru Oniga, Ioan Petrovici, părintele Ilie Imbrescu, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil), Traian Trifan, Traian Brăileanu, Alexandru Mironescu, între ei Soarele fiind însă Mircea Vulcănescu, căruia aproape toţi corifeii îi confereau aura de cel mai desăvârşit om al culturii ortodoxe. „Dar când era vorba de Vulcănescu, toţi cădeau de acord să recunoască şi să spună că este cel mai strălucit dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol 20… În ciuda unanimei recunoaşteri, Vulcănescu era faţă de orcine de o inimaginabilă modestie”. (ibid., p. 198).

Filosoful, discipolul favorit al marelui gânditor creştin ortodox Nae Ionescu, era cel care da strălucire gândirii şi cunoaşterii sale enciclopedice, fascinând şi atrăgând ca un magnet auditorul, astfel încât un inginer chimist, deţinut politic care trăia doar în carapacea sa tehnico-ştiinţifică a izbucnit extaziat de bucurie în gura mare: „Ăsta nu e om, ăsta e o dumnezeiască maşină de exprimat poetic şi pe înţelesul oricui cele mai rigide şi mai anoste cunoştinţe din orice domeniu”. (ibid., p. 199). Poetul, filosoful, teologul, profesorul-academician Nichifor Crainic care ştia valoarea tuturor corifeilor Aiudului, îl venera pe Mircea Vulcănescu, exclamând cu admiraţie în anul 1950, neanticipând sfârşitul marelui filosof, „dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reuşit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii româneşti (a erudiţiei româneşti, de la Cantemir la Iorga). „Peste capul întregii sale generaţii de luceferi, el va fi ca un soare”. (ibid., p. 200).

Una dintre prelegerile lui Mircea Vulcănescu a fost o cronologie a istoriei celor mai cunoscute cazuri de sinucideri începând cu Filosoful antichităţii, Socrate până la cele în masă din rândul armatei japoneze, posterioare capitulării după înfrângere. Deşi pare paradoxal la prelegerea sinuciderilor s-a adăugat ulterior într-un fel şi pe sine. Fiind în Zarcă pe timp de iarnă, autorităţile pentru a mări supliciul victimelor aruncau apă pe ciment care îngheţa bocnă, imediat. După câteva zile i-au introdus în celulă un tânăr elev creştin Eduard Tomescu pe care Vulcănescu l-a salvat cu preţul vieţii sale. „S-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, Aprilie 2003).

Gheorghe Andreica în „Mărturiile…” sale precizează că elevul Edi a „profitat” de iubirea mentorului său doar câteva minute, fiindcă „La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine” (Gheorghe Andreica, Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti-2000).  

Edi Tomescu a fost un rebotez al sângelui cu sacrificiul suprem al sacerdotului filosof Mircea Vulcănescu care a căpătat o pneumonie şi neputând-o trata fiindă „bandiţii” nu aveau dreptul la asistenţă medicală s-a stins destul de uşor. „Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 512).

Mircea Nicolau, un apropiat şi un mare admirator al religiozităţii şi culturii universale a filosofului-sociolog-jurist Mircea Vulcănescu i-a dăltuit o efigie nemuritoare. Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, « Erlebnis »-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de «» acasă  în D. Gusti (cultul organizării şi eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică)” (Mircea Nicolau, Permanenţe, Decembrie 2002)

Unul dintre marii trăitori, gânditori, mărturisitori creştini ortodocşi, autorul unei celebre trilogii mistico-teologice Ioan Ianolide, coleg de temniţă la Aiud cu filosoful Mircea Vulcănescu, l-a surprins pe acesta în toată splendoarea frumuseţii sale fizico-spiritual-religioase. „Mircea Vulcănescu era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate, un profund gânditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 306)

Fostul student, greco-catolic Ion Halmaghi, al lui Mircea Vulcănescu şi apoi camarad de suferinţă în temniţa de la Aiud, sublinia cele trei caracteristici majore ale sistemului concentraţionar expuse de tânărul mare filosof: „1. Starea de suferinţă naţională, care va declanşa un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. 2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc, propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătate morală a unei atitudini de încredere şi optimism, încrederea în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească… 3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti… Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor”  (Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975).

Distinsul gazetar, camarad de suferinţă în aceeaşi diabolică temniţă tereziană Gabriel Bălănescu, născut în Berbeşti-Vâlcea, mărturisea în cartea sa, licărirea geniului gândirii româneşti-universale care arunca încă reflexe pe trupul său frânt şi în jurul multora. „Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai amintea pe cel de altădată. Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii (cronică rezumată din închisori), Ed. „Dacia”, Madrid-1981, reed. la Ed. Gordian, Timişoara-1994).

Constantin I. Stan adaugă şi el un cuvânt smerit alesului filosof atât de preţuit în temniţa Aiudului. „Renumitul filosof şi om de cultură Mircea Vulcănescu, discipol al lui Nae Ionescu, a desfăşurat o susţinută activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, fiind un adversar declarat al concepţiilor marxist-leniniste.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării – O istorie a « reeducărilor » în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 167).

Un alt apropiat al filosofului Mircea Vulcănescu din temniţa Aiud a fost şi părintele Nicolae Grebenea, care îl venera. „Mircea Vulcănescu, acest om excepţional şi întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calităţile lui de inimă întreceau marile lui calităţi intelectuale… Era un filosof creştin. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 273-274).

Despre omorârea filosofului Mircea Vulcănescu povesteşte părintele Nicu Crăcea în ultimul său volum al mărturisirilor, fiindcă ţinea conferinţe în multe celule. „Schingiuirea inumană a lui Mircea Vulcănescu a mers până acolo, că a rămas jos, nemişcat… l-au luat de picioare şi l-au dus. Din clipa aceea, nimeni nu l-a mai văzut pe Mircea Vulcănescu.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri… Dezvăluiri, Vol. V, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2001, p. 166).

Unul dintre veteranii închisorii Aiud Grigore Caraza, consemnează moartea gânditorului Mircea Vulcănescu. „Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 135).

Ultimile cuvinte abia şoptite ale filosofului Mircea Vulcănescu le-a îmbrăţişat Ion Constantinescu-Mărăcineanu: „Am crezut şi mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat” („Memoria”, citată de Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 56).   

„Cantemirul secolului nostru”, aşa cum îl onora marele poet-teolog Nichifor Crainic a fost aruncat, ca mii de martiri ai României Creştine, într-o groapă comună, „ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăţie intelectuală” (Pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Sibiu-2004, p. 164).

Testamentul lui Mircea Aurel Vulcănescu a fost şi este pe măsura martiriului său: „Să nu mă răzbunaţi!”, testamentul acesta „prea sublim”, cum îl caracteriza Răzvan Codrescu şi „Spuneţi-i Anii să mă ierte!” (este vorba de prima sa soţie Anina Rădulescu-Pogoneanu).

Arvuna mântuirii noastre, a creştinilor ortodocşi este fără îndoială Zestrea Pantheonului spiritual-religios lăsat moştenire de Aleşii Înaintaşi, Eroi, Martiri, Sfinţi, „că fără toată această zestre răscumpărătoare, de suferinţe şi de moarte martirică, nu ne-ar mai răbda pământul. Cronicizaţi în „criza stării de har” – sintagma tânărului Mircea Vulcănescu, trăim pe datorie, din suferinţa şi din moartea lor, şi tot ei sunt şansa trez(v)itoare pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemână, în acest tîrziu de lume.” (Răzvan Codrescu, Cartea Mărturisitorilor-Pentru o Istorie a Învrednicirii Româneşti. Ed. Rost & Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti/ Piteşti 2014, p. 316).   

Personal, am respectat cu pioşenie şi cu onoare îndemnul părintelui Nicolae Grebenea de a aduna tot ce se poate din mărturisirile despre Eroul şi Martirul nostru Valah. „Acestea vor trebui adunate şi adăugate la cele ce se cunosc, ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului şi filosofului Mircea Vulcănescu.” (Amintiri din Întuneric, p. 275)

Ce s-ar fi întâmplat dacă Mircea Vulcănescu ar fi trăit în afara închisorii cu adevărat o viaţă liberă de filosof creştin ortodox? Cât ar fi dăruit el ţării şi omenirii? Ar putea răspunde oamenii fără-de-legii de atunci şi cei de azi, ori urmaşii acestora fie de sânge  fie de doctrină marxist-leninistă?

Mircea Aurel Vulcănescu era un om înalt ca Bradul carpatin, senin ca Cerul serafic al Daciei Mari, arătos ca Stejarul din Borzeşti al Voievodului Ştefan cel Mare,neprețuit ca Diamantul „Cullinan” (3106 de carate), curgător veşnic ca Dunărea albastră,  strălucitor ca Luceafărul-Eminescu, un Vulcan al înţelepciunii omeneşti precum marii nostri traci Socrate şi Sfântul Apostol Pavel.

Trei entităţi s-au pronunţat în felul lor asupra sacrificiului suprem al martirilor ortodocşi dacoromâni. „În U.R.S.S. a fost pusă la punct « reeducarea de la Piteşti » şi din experienţa Piteştiului, s-a pus baza reeducării de la Aiud.” (Gheorghe Andreica, Pentru o Lingură de Arpacaş – Meschinăriile lui Petre Pandrea de la închisoarea Aiud, 1959-1964. Ed. Metafora-2005, p. 249). Ruso-sovieticii, ca vrăjmaşi declaraţi dorind slavizarea noastră au recunoscut: „Reeducarea de la Aiud” a fost îndelung pregătită de cei ce mizau pe desfiinţarea neamului românesc şi înglobarea lui în Marea Masă Slavă. Eminescu a prevăzut  și el şi ne-a avertizat: „Astăzi, în numele ortodoxiei, mâine în numele altei idei măreţe, ruşii nu vor urmări decât desfiinţarea noastră ca neam şi înglobarea în marea masă slavă” (ibid).

A doua entitate a fost/ este nepăsătorul Occident cum inspirat, chiar profetic, a remarcat directorul adjunct al cotidianului Curentul, care mult timp i-a împroşcat cu venin în articolele sale pe naţionaliştii creştini, iar după ce a venit în contact pe „viu” în temniţa din Aiud în 1941, cu grupul misticilor, Ianolide, Gafencu, Maxim ş.a., s-a cutremurat plăcut surprins faţă de Nicolae Goga, spunându-i acestuia în mina de la Baia Sprie: „Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală. Şi îmi permit a vă mai sugera ceva. Aşa cum cunosc eu Occidentul, să nu credeţi că acesta va recunoaşte vreodată sacrificiul dumneavoastră şi al generaţiei dumneavoastră. Datoria ar fi prea mare pentru a o plăti şi atunci nu o vor recunoaşte” (Nicolae Goga, Triunghiul morţii, Ed. Marineasa, Timişoara-1995, p. 78).

A treia entitate este chiar Ierahia Bisericii naţionale care este voit nepăsătoare!,așa cum spune cu amărăciune şi adâncă mâhnire monahul Moise, fost deţinut religios. „Mai trist e că jertfa lor e ignorată nu numai de Occident, ci şi de cea mai mare parte a românilor”. (Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise. Alba Iulia-2007, p. 51).

A nu respecta, a nu cinsti, a nu mărturisi despre toţi Înaintaşii noştri, care au dat viaţă, identitate şi demnitate Neamului nostru milenar şi în mod expres despre Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Cuvioşii şi Sfinţii noştri din secolul al XX-lea, cu orice risc, chiar când legea-fără-de-lege ne interzice şi când Biserica naţională tace în muţenia ei interesată, înseamnă, de fapt, să lăsăm loc denigratorilor să ne ponegrească neîncetat Neamul, Patria, Biserica, pe Dumnezeu, Cerul cu sfinţii săi şi totodată şi pe noi înşine. Și mai poate însemna o nepermisă abdicare în fața celor care, cu bună știință, s-au organizat sub toate formele pentru a rupe generațiile tinere de români de propria identitate creștină și crez românesc.

† Sf. Ap. arhid. Ştefan

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
Sursa: art-emis.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us