Ne întoarcem tot la “psihologia popoarelor”… Si apoi!?

A existat, prin anii  ’90, un manifest intitulat “M-am săturat de România!”. Atunci, obraznicia a făcut ceva valuri,.. Azi, mesajul s-a diluat, tipul devenind un latrau al UDMR! Dăm peste astfel de „vorbitori”, te miri pe unde, incepand cu panseurile puse pe Facebook de tot felul de concetăţeni, în momente de proastă dispoziţie, pâna la comentarii, care pe unde apucă, articole, site-uri diferite etc.

“România e o ţară aşa şi pe dincolo” sau “românii sînt un popor nu ştiu cum”. Sau mai …”nuantzat”:: “Opţiunea pentru PSD este o constantă perenă a naţiei în acest sfîrşit şi început de veac. Ea corespunde unei mentalităţi majoritare pe plaiurile noastre: gînditul cu buzunarul şi burdihanul”. Sau: “românii nu cumpără dreptatea, adevărul, morala – le primesc pe daiboj, contra unui vot… Comentatori cu solda, niste imbecili!

Ce facem? Ne întoarcem la “psihologia popoarelor”, la modă acum un veac? Atît de mare e criza identitară în care ne aflăm, încît simţim la tot pasul impulsul să transpunem, emoţional, în cuvinte generale, tot felul de gînduri şchioape, de-o clipă? În perioada interbelică s-a scris foarte mult despre specificul naţional şi despre “cum sînt românii”. În panseurile de azi (ale bloggerilor, editorialiştilor, cetăţenilor cablaţi la Facebook etc.) putem recunoaşte, vulgarizate şi simplificate, idei exprimate la vremea aceea, mult mai consistent, de intelectuali distinşi…
Nu zic că unele nu sînt „valabile”, nu zic că nu avem ce învăţa din lectura interbelicilor care s-au străduit să definească “specificul naţional”. Doar că, în lumea de azi, dacă rămînem fixaţi pe obsesia de a găsi răspunsul unic şi general-valabil la întrebarea rostită pe un ton grav “cum sînt românii?”, ne pierdem vremea.

Iar dacă prelungim discursul emoţional despre cît de rău ne este, cît de nasoi sîntem şi ce ţară prăpădită avem, riscăm să pierdem contactul cu realitatea. Care este mult mai amestecată, complicată, şi tot mai greu de cuprins cu astfel de generalizări.
E suficient să privim în jur şi să raţionăm minimal pentru a ne da seama că o afirmaţie de genul “majoritatea gîndeşte cu buzunarul şi burdihanul” e retorică goală. Și că, în general, formulările astea care încep cu “România este…” sau “românii sînt…” nu fac decît să exerseze, stilistic, pe marginea unor clişee prea mult repetate.

De partea cealaltă, avem umflări în pene ale excepţionalismului românesc, care văd în ţărişoară doar lapte, miere, tradiţii glorioase, mîndrie necondiţionată de a fi român şi paradis sufletesc. Parcă tipul ăsta de discurs s-a mai fleşcăit în ultima vreme. Ceea ce e bine – căci şi-a trăit de mult traiul.dar e si rau,ca nu ne mai lauda numeni…. 

Dar, între lamentările lăcrămoase ale “sătuilor de România” şi îmbăţoşările vîrtoase ale “patrioţilor” nu mai e nimic?

Vrem „o ţară normală”, dar leşinăm de plăcere cînd, chipurile, constatăm că sîntem „altfel”? De fapt, România reală şi normală (ca orice altă ţară) se află tocmai pe teritoriul lui “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Iar “românii”sînt de o mare diversitate – statistic, demografic, cultural, social etc., etc. – realitate pe care o putem descoperi doar dacă o lăsăm mai uşor cu… “metafizica” despre sufletul, spiritul, specificul, identitatea  şi dacă încercăm, cu răbdare, să privim mai mult spre indivizi decît spre “popor” şi “naţie”. 

Altminteri, dacă o ţinem una şi bună că… ne-am prins cum e România şi cum sînt românii, rămînem în stupida repetare mecanică – dar cît mai “expresivă” – a unor banalităţi şi clişee.

De-aia zic că poate ne-am săturat – sau m-am plictisit – si de toate lamentările pe tema “m-am săturat de Romînia”… Pentru că au devenit cu totul previzibile. Doar prelungesc un fel de poluare scarbavnica şi o parazitare a discursului public. Și nu spune, de fapt, nimic. (Prof. Deak Andrei)