Nevoia solidarității naționale în vremea fragmentării globale
La o întâlnire organizată în chiar aceste zile de Ministrul de externe în funcție, Teodor Meleșcanu, cu un număr important de foști șefi ai diplomației române din ultimii treizeci de ani, toți cei prezenți au fost de opinie că majoritatea reproșurilor aduse României de către interlocutorii săi externi nu reprezintă decât alibiuri pentru o politică având cu totul alte cauze reale.
Identificarea acestora este esențială pentru găsirea antidotului eficient.Altminteri ne pierdem vremea într-o defensivă tactică eternă fără vreo perspectivă de a schimba situația strategică. Or, în asemenea condiții, oricât de multe bătălii s-ar câștiga în apărare, pierderea războiului este inevitabilă.
Pe plan metodologic, este evident că România are nevoie să iasă din defensivă, care nu poate fi o opțiune infinită, și să declanșeze urgent o contraofensivă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că trebuie să începem a crea probleme celor care ne crează probleme. Numai după aceea se poate ajunge la negocieri rezonabile bazate pe principiul do ut des– „îmi dai, îți dau”.
Ca să putem ști ce probleme putem încerca să creem altora este obligatoriu să știm ce probleme au ei de rezolvat, ce ținte reale urmăresc să atingă. Altminteri putem ajunge să creem probleme false care să irite mai mult decât să sperie, și să dramatizăm discuția, în loc să îi conferim caracterul rațional și pozitiv dorit.
Din această perspectivă două macro-observații se impun: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.
Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lingă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat.
Astfel, „globalismul democratic”profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”; „monismul valorilor”, „pluralismului identitar”. Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.
Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”
În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hocîn funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.
În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.
Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedoritpentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.
Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.
Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”.
Economia României crește în prezent peste media UE. O spun statisticile europene. De ce? Nu neapărat pentru că este bine guvernată, ci pentru că este bogată și bine alcătuită sub aspect geopolitic.
Dacă frontiera Schengen s-ar muta de pe granița de vest a României pe cea de est, un număr semnificativ de mijloace de transport care deplasează pe piața internă europeană produse realizate în România (să spunem, autoturisme), ar reduce numărul de ore petrecute pe drum (nemaipierzând timp cu formalitățile de control frontalier) făcând astfel mărfurile românești mai competitive. Aceasta ar determina deplasarea investițiilor din Europa spațiului Schengen către România, mărind șomajul acolo și profiturile aici. (Ceea ce ar putea determina și revenirea multor emigranți economici români în țară.) De aceea, din punctul de vedere al multor operatori politici occidentali, România nu trebuie să intre în zona europeană de liberă circulație; iar pentru a fi ținută afară trebuie menținut MCV ca probă că românii sunt corupți și de aceea nu li se poate încredința paza frontierelor externe ale UE. E clar?
MCV mai are și un alt rol. El trebuie să facă în așa fel încât justiția română să îi pună pe liderii politici români în situația de a a-și salva libertatea personală cedând suveranitatea națională dată lor spre administrare, și capitalul românesc în situația de a ceda avuție națională corporațiilor multinaționale. Așa se explică de ce rapoartele MCV nu au nici o legătură cu realitatea justiției românești iar informațiile date de autoritățile naționale sunt cu rea credință ignorate. De ce corupții români sunt urmăriți în timp ce corupătorii străini sunt premiați. De ce corupții internaționaliști (precum Klaus Iohannis) sunt protejați, admițându-li-se chiar și derapajele antisemite sau încălcarea tratatelor internaționale, în timp ce „corupții” naționaliști, fie ei și nedovediți (precum Adrian Năstase), sunt trimiși la închisoare.
Mai sunt, desigur, și fregate sau avioane de luptă cu iamici inexistenți de vândut, și combinate petrochimice de falimentat, și concesiuni pentru exploatarea resurselor energetice de procesat în țări bogate la capitolul capacităților de producție dar sărace la cel al materiilor prime, și porturi de scos din competiție, și flote navale de scufundat, și produse agricole locale de lăsat fără piață, și… Acestea sunt mici afaceri în planul imediat, cu efecte mari în plan îndepărtat. Nu le putem refuza pe toate; dar nici accepta pe toate.
Dincolo de pretexte sau de alibiuri, toate vizează scoaterea din jocul global a României prin reducerea puterii ei naționale, într-un moment în care la nivelul ordinii globale puterea se fragmentează.
Pentru a se ajunge la aceasta, se procedează la fragmentarea internă a României.
O metodă este aceea a izolării regiunilor istorice una de alta și a măririi decalajelor de dezvoltare dintre ele.De aceea, fie prin manipularea „statului de drept” cu sprijinul „industriei anticorupției”, fie prin promovarea icompetenței și trădării la pupitrul deciziei, se interzice construcția de infrastructuri de transport strategice (autostrăzile sunt cel mai evident exemplu) în România. Tot așa se explică concentrarea investițiilor străine în Transilvania, sub cuvânt că (un alt mit artificial creat) acolo ar exista o cultură a muncii și cinstei superioară Vechiului Regat.
O altă metodă este aceea a dezbinării sociale și a urii de masă.Printr-o propagandă abilă, întreținută de ong-uri subversive și lideri politici cumpărați, ca și printr-o rețea mediatică antrenată în dezinformare, s-a ajuns nu doar la inducerea unei nevroze interne paroxistice care exclude posibilitatea agreerii unei agende naționale minime, ci și la antrenarea românilor pe plan extern într-o luptă dementă împotriva propriei lor țări. În condițiile unei asemenea fragmentări a spațiului public intern, conceperea și realizarea unei politici externe unitare și, prin aceasta eficiente, sunt imposibile.
Prin urmare, înainte de orice altceva se impune ca România și românii să își fixeze ca prioritate absolută solidaritatea națională.Unirea românilor pe hartă sau în simboluri constituționale este o iluzie dacă ea nu are loc în mințile și în inimile lor. Or tocmai de acolo a fost izgonită, în așa fel încât fragmentarea reală a națiunii române să fie sincronică cu fragmentarea globală.
Reconstituirea solidarității naționale trebuie să înceapă de acolo de unde a început dezbinarea: din conștiințe și simțăminte. La o asemenea operă putem contribui cu toții, fiecare acționând la locul unde se află sau valorificând mijloacele puse la dispoziție de rețelele sociale. Avem aici un „proiect de țară” conceput de țară pentru țară și realizabil prin țară.
Fără aceasta nici un program de politică externă – ca de altfel, nici un program național – nu poate da roade.
Autor: Adrin Severin
