Nevoile Neamului Românesc (1)

”Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și Neamul…” Scrisoarea III – Mihai Eminescu

Suntem în legitimă apărare
Neamul românesc trece prin momente de grea încercare. Eforturile celor care vor dispariția noastră ca popor, ca stat, ca națiune, sunt astăzi mai vizibile și mai eficiente ca oricând! Adversarii noștri nici nu-și mai ascund intențiile și sentimentele care îi animă.
În confruntarea românilor cu forțele adverse de toate felurile, principala noastră slăbiciune constă în faptul că nu conștientizăm dimensiunile primejdiei. Nu înțelegem cât de mari sunt puterea și strategia distrugătoare angajate în aceste acțiuni anti-românești sistematice, susținute din mai multe direcții, deseori coordonate în același scop: sabotarea intereselor românești!
Te întrebi dacă nu cumva aceste forțe anti-românești ascultă de o comandă unică, menită să sporească șansele de reușită ale funestelor strategii concepute să lovească în tot ce este românesc!
Situația cumplită în care ne aflăm ne obligă să acționăm sub imperiul ultimei rezistențe: salus reipublicae suprema lex!
Salvarea Patriei este legea supremă!
Suntem în legitimă apărare și avem obligația și dreptul să acționăm prin orice mijloace pe care le vom considera potrivite unui răspuns pe măsura povocărilor la care suntem supuși!

De ce există anti-românism?
Este în firea omului să iubească și să urască, în funcție de interesele sale. Impulsul iubirii sau al adversității ne animă și pe noi, românii! Nu este nimic anormal să apară asemenea atitudini, de adversitate sau simpatie, mai mult sau mai puțin conștientizată sau motivată, la adresa unor persoane, a unor grupuri sau comunități întregi, în cazul extrem a unor comunități etnice sau rasiale. Anormal este ca de la aceste sentimente să se treacă la fapte de respingere, de adversitate manifestă, agresivă, în forme deschise sau secrete, tăinuite.
De asemenea trebuie luat seama cine sunt subiecții acestor sentimente, ai acestor atitudini. Cine sunt cei care ajung să urască, să disprețuiască, să saboteze pe „ceilalți”, pe cei de altă apartenență, apartenență la un grup ori etnie resimțite ca inamice, ca adversare.
În discuția de față suntem interesați de cazul în care aceste sentimente călăuzesc pașii unor elite, ai liderilor unor comunități, persoane cu răspunderi în traiectoria istorică a comunității respective, a unor comunități etnice. Aceste elite ajung, deseori, să formuleze politici și strategii șovine, dușmănoase, mai mult sau mai puțin declarate public. De regulă, aceste strategii inamice sunt secrete, existența lor se dezvăluie indirect, prin consecințele vizibile ale acestor strategii și politici inamicale.
Întrebarea esențială pe care ne-o punem este următoarea: ce anume poate stârni adversitatea față de un grup etnic, relativ numeros? Față de un popor? Față de un stat?
Credem că nu greșim dacă introducem în discuție ideea de Excepționalitate. Comunitatea care stârnește adversitatea altora beneficiază de atribute excepționale care o deosebesc de alte comunități, în bine sau în rău, de regulă find vorba de comunități cu care se află în contact.
Ajungem astfel la problema de la care pornește dezbaterea pe care o propunem cititorilor acestor rânduri: care sunt acele „atribute excepționale” ale românilor care explică / justifică practicile și strategiile anti-românești de care avem parte, noi, românii, de la semenii noștri din alte grupuri de interese, fiind vorba în primul rând de interese ale unor grupuri etnice învecinate cu care istoria ne-a pus în contact.
Mai exact spus, în cele mai multe cazuri, fiind vorba de interese concepute / imaginate de lideri spirituali sau politici ai unor comunități cu care istoria i-a pus în contact / în conflict pe români.
Așadar, cu ce putem noi, români, să trezim invidia / adversitatea altora?
Cam aceasta este întrebarea la care va trebui să dăm de la început un răspuns cât mai bine articulat.
Prima rațiune la care ne duce gândul este poziția geografică, teritoriul național în care trăiesc românii, teritoriul pe care românii îl revendică ca proprietate națională. Chiar dacă luăm în calcul numai teritoriul de stat al României, al statului numit România, observăm ușor că întinderea acestui teritoriu este binișor mai mare decât a statelor din vecinătatea noastră.
Dacă mai luăm în calcul și șansele atât de mari ca acest teritoriu să crească substanțial prin Unirea cu Basarabia, conchidem fără probleme că în sfertul de sud-est al Europei românii ocupă de departe teritoriul cel mai vast! La care, evident, avem dreptul să punem la socoteală și numărul mare de etnici români trăitori în țările învecinate, deseori în comunități omogene, compacte, în țări ca Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia.
Nu numai teritoriul românesc, ci și cifra demografică face ca situația românilor să fie de invidiat!
Așa se face că România este singura țară din zonă, poate chiar din Europa, care nu este preocupată de românizarea minorităților din alcătuirea populației României.
Toate țările învecinate au imaginat de-a lungul anilor politici și constrângeri menite să slăbească sentimentul identității etnice a minoritarilor.
Politica autorităților românești față de minoritari este fără egal de generoasă și de corectă în contextul practicilor internaționale.Nu mai insistăm pe acest subiect, este bine cunoscut celor care au arătat cel mai mic interes pentru această chestiune!

„Cuvîntului „omenie” nu îi poți găsi un echivalent la nivelul popular al altor limbi”!
Cele de mai sus pot fi exprimate în cifre exacte, privind suprafețele de teritoriu național sau numărul etnicilor români din Europa de sus-est! Diferența este sfidătoare indiferent cu ce alte etnii ne-am compara dintre cele cu care suntem în relații de vecinătate, de coabitare, de concurență.
Nu e deloc de mirare ca această situație să trezească sentimente anti-românești! Deseori irepresibile! De invidie și gelozie! De dușmănie fățișă!
Ceea ce e de mirare este faptul că în conștiința publică românească nu este adjudecată nicicum această realitate impozantă. Nimic din politica guvernelor de la București nu valorifică excelența românească descrisă mai sus!
Niciun proiect de țară din ultimele trei decenii nu a formulat ținte pe potriva potențialului nostru național real. Neputința de a se ridica la înălțimea realității nu este numai a partidelor, ci și a comentatorilor politici, a așa zișilor lideri și formatori de opinie!
Lipsește din orizontul dezbaterilor politice dreptul nostru, al românilor, de a gândi și de a făptui în gama majoră a acțiunii politice! Ne-a bătut Dumnezeu cu conducători care efectiv nu știu pe ce lume se află!
Întrebare crucială: prezența la guvernarea României a unor politicieni atât de incapabili nu este cumva „opera” strategiilor anti-românești? Și este vorba de incapacitate / incompetență a conducătorilor politici sau de trădare, de vânzare de țară?!
A doua rațiune este calitatea teritoriului național românesc. Acest teritoriu se înfățișează oricui ca un peisaj dintre cele mai pitorești din Europa. La care se adaugă solul mănos și bogățiile extraordinare ale subsolului românesc, care au constituit dintotdeauna o tentație puternică pentru străinii aflați în căutarea câștigului mai mult sau mai puțin ne-muncit.
O bună parte din agresiunile suferite de români de-a lungul istoriei lor au fost expediții militare de jaf și de distrugere a ceea ce agresorii nu au putut jefui și scoate din Țară. Aceste bogății naturale au adus multe suferințe românilor și deseori au fost resimțite ca un blestem, ca o piază rea în calea dorinței noastre de a duce un trai decent și liniștit! Au stârnit prea multe porniri expansioniste, atacuri mereu reluate la suveranitatea noastră.
Nu în ultimul rând – ba poate în primul rând pe lista excelenței românești, se cuvine amintită calitatea umană a celor ce-și zic români.
Nu suntem numai poporul cel mai numeros din acest colț de lume, ci suntem și un soi plăcut de oameni. Există o mentalitate specific românească, un mod de a răspunde la provocările vieții și ale istoriei, care atrage simpatia oricăror observatori imparțiali.
Reducând discuția pe acest subiect la întinderea cea mai mică, am putea consemna conceptul specific românesc al „omeniei”, ca fiind expresia cea mai succintă a excelenței românești.
Cuvîntului „omenie” nu îi poți găsi un echivalent la nivelul popular al altor limbi. Argumentul lingvistic are în acest caz o valoare probatorie excepțională. Limba română a dezvoltat o paradigmă bogată și interesantă pornind de la cuvîntul și conceptul OM.
Ce poate fi mai definitoriu decât să dai importanța cea mai mare propriei tale condiții unice în ordinea universală a lucrurilor? Să fii conștient de valoarea supremă a omului: calitatea de om!
Iată câteva din componentele acestei paradigme care onorează mentalul românesc: omenos, omenie, a omeni, neom, neomenie, neomenos, a fi om dintr-o bucată, o bogăție de om, om de cuvînt, odată om ș.a.m.d.
Îngăduită să-mi fie o scurtă istorioară pe acest subiect, al omeniei românești: e cunoscut succesul la public al momentului unor execuții pedepsitoare care pretutindeni se fac cu scopuri educative, pentru a răspândi frica și teama de a avea un comportament reprobabil, sancționat de legile cetății prin condamnarea la moarte. Spectacolul organizat de autorități cu asemenea ocazii era pe gustul multor concitadini ai victimei!
…La români lucrurile au stat dimpotrivă: publicul nu se înghesuia să asiste la momentul macabru al uciderii unui om lipsit de orice apărare! Ba mai mult, nimeni din public nu se oferea să îndeplinească rolul de călău, esențial în desfășurarea ritualului.
Deseori nefericitul condamnat la pedeapsa capitală ajungea să moară de bătrânețe în așteptarea apariției unui individ capabil să îndeplinească mizerabila formalitate a gestului letal. Oricât de bine era răsplătită material implicarea în ritualul pedepsitor, în publicul românesc se producea o reacție de repulsie față de existența acestei îndeletniciri, indivizii respectivi, care acceptau acest serviciu public, ajungeau de batjocura obștei, astfel că autoritățile românești pentru a aplica pedeapsa cu moartea au fost obligate să aducă din import călăi de meserie!… Meserie pe care ani de zile nu s-au găsit românii neaoși care s-o practice, astfel că, așa cum spuneam, mulți condamnați la moarte au murit de bătrânețe în hrubele temniței…

Cultul și cultura omeniei este un atribut fundamental al comportamentui românesc, al sufletului de român.
Folclorul literar românesc abundă de texte care aduc elogiul modelului omenos de raportare la ceilalți semeni.
În această ordine de idei, al excelenței la nivel etnic, este de menționat faptul că românii sunt autorii celui mai bogat și original folclor. Creația populară literară, muzicală, arhitecturală, vestimentară etc., le asigură românilor un loc fruntaș în ierarhia creatorilor de valori la nivelul culturii populare!
O încununare a acestei excepționalități ne-o oferă virtuțile expresive ale limbii române, limbă aptă pentru a da expresie celor mai subtile gânduri, mai rafinate imagini artistice. Limba română a fost instrumentul celor mai interesante experimente literare ale ultimului secol.
Elocventă pentru stilul de viață românesc mi se pare și relatarea unui scriitor evreu originar din Satu Mare: existau în oraș trei comunități de tineri: evrei, maghiari și români. Tinerii evrei se străduiau să facă impresie prin interesul lor față de biblioteca orașului, pe care o frecventau asiduu și ostentativ. La întrebarea Unde mergi?, junele ovrei răspundea cu emfază: la bibliotecă, să duc sau să iau o carte anume, care mă interesează! Chiar dacă acea carte deseori era returnată fără a mai fi nici măcar răsfoită!…
Preocuparea de căpetenie a junilor maghiari era de cu totul altă natură: să organizeze o vânătoare ale cărei peripeții să le comenteze apoi cu nesaț!…
Tinerii români aveau altă preocupare: cum să organizeze o petrecere, un „chef”, concept specific românesc, care îi individualiza pe români într-un mod pe care l-aș numi cel puțin simpatic, agreabil. Citind relatarea scriitorului evreu mi-am pus întrebarea: pentru o jună din Satu Mare care putea fi ambianța atrăgătoare?
A cui companie ar fi căutat-o? În mijlocul cărui grup de tineri s-ar fi simțit în largul ei?
Ce alegere era cea mai tentantă?
Generalizând, pot spune că sunt numeroase ocaziile în care stilul de viață al românilor îi face să fie preferați altora!
Au fost și ocazii când românii s-au putut diferenția în mod clar. Enumăr câteva ocazii semnificative pentru excelența românească:
în timpul revoluției bolșevice din Rusia țarul Nicolae al II-lea a fost arestat, moment în care acesta a fost părăsit de garda imperială de care era păzit. Gardă imperială alcătuită din militari din toate provinciile imperiului. Dintre aceștia numai militarii români, selecționați din Basarabia, nu și-au părăsit comandantul, și-au respectat jurămîntul de loialitate și i-au stat de pază țarului până când bolșevicii l-au strămutat pe împăratul tuturor rușilor undeva în provincie, unde a fost ucis de evreii bolșevici cu întreaga familie imperială!…
Tot o relatare din Rusia, sovietică: când se făceau încorporările, la fiecare unitate militară era repartizat un contingent de recruți. La prima întâlnire cu aceștia, comandantul obișnuia să întrebe care dintre recruți este român / moldovean și să-i separe pe recruți valahi ca pe un grup de elită, recunoscuți prin tradiție că militarii moldoveni sunt cei mai inimoși, mai descurcăreți, mai corecți, mai de încredere militari etc.
În 1994, în vizită oficială în SUA ca senator, Ioan Alexandru a fost primit la Departamentul de Stat unde a avut o lungă discuție cu autoritățile, cu care ocazie colegul nostru a aflat că există o serie întreagă de statistici privind comportamentul pe etnii al americanilor, după anumiți parametri.
Întrebându-i care este situația românilor americani a aflat că aceștia alcătuiesc un grup etnic valoros pentru establishmentul american, cu performanțele sociale și profesionale statistic dintre cele mai onorabile!
– Va urma –

Autor: Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

NOTA
În foto Bătălia de la Rovine (17 mai 1395)

Share on Facebook

Tweet

Follow us