Nicicând lumea politică românească nu a fost mai penibilă, mai fără caracter, mai ticăloasă în ansamblul ei!
Nicicând nu a suferit de o amnezie atât de sinistră, încât să nu mai știe în ce țară s-a născut, ce țară are de slujit. Atâta mizerie, atâta prostie îngâmfată, atâta jeg în gândire și exprimare, nu cred să mai fi cunoscut vreo țară. Suntem astăzi pe locul întâi la nemernicie, la aroganță și la puturoșenie!
Cred că ne privesc cu uimire și cei care habar nu aveau unde se află România, dar și cei care apucaseră să ne cunoască. O schimbare în rău atât de cumplită, în atât de puțini ani nu a mai cunoscut nimeni.
Și dacă ar fi vorba doar de politicieni, încă am mai putea avea o cât de câtă speranță, dar ia căutați să priviți imaginile cu zâmbetele tâmpe ale celor care ofereau lumii prin mizeria „muiepsd”, imaginea deformată a filozofiei românești, a gândirii libere, a exprimării neîngrădite, imaginea unui popor în disoluție, un popor pentru care moartea caprei vecinului este singurul deziderat pentru care viața merită trăită!
Distinși concetățeni, l-ați omorât pe Eminescu pentru a doua oară, ați arătat că școala nu a însemnat nimic, că familiile voastre nu au habar de semnificația celor șapte ani de-acasă. Într-o țară atât de generoasă, mai ales cu minoritățile de orice fel, într-o țară atât de bogată și de veselă am ajuns să mă tem să zâmbesc, să-mi fie rușine că toată viața am iubit doar femeile, să mă tem să vorbesc despre familie, despre Ștefan cel Mare, despre Vlad Țepeș, despre istoria mea cu bunele și relele ei, dar a mea, o istorie de care nu-mi este rușine, pentru că mama mea a avut casa deschisă și masa pusă pentru oricine bătea la ușă, român, țigan, evreu, ungur, rus?
Iar acum?!?!
Să aflu că vreți să-mi luați casa, că vreți să-mi luați agoniseala de om care n-a fumat, n-a băut, n-a mers la curve să-și irosească banii, atâția câți au fost, să aflu că vreți să mă colectivizați încă o dată, ca pe bunicul meu, pe care bunicii voștri l-au omorât, încercați să-mi intrați în curte și în viață și măcar cu unul dintre voi mor de gât! Hai, care ai curaj să faci primul pas?
În urmă cu ceva ani, unul de la Cluj spunea că s-a săturat de România!
Eu m-am săturat să vă văd scuipând pe România, siluind-o ca niște bețivi borâți, m-am săturat să vă tot suport prostia ridicată din nămolul întărit al nespălării, m-am săturat și eu, dar de România ASTA!
Pentru că ASTA nu este România mea, nu este România adevărată, nu este România lui Eminescu, ci a celor care l-au exilat în debarale ca să-și poată etala tristețea și frustrările impotenței fizice și morale.
La vreme de noapte fără stele, Sfinxul nostru din Carpați varsă fiere pentru că a trăit atâtea milioane de ani aici în Grădina Maicii Domnului, în Edenul în care Dumnezeu l-a așezat întâiași dată pe Adam, dar atâta necredință, atâta mizerie, atâta spurcăciune nici el nu a putut gândi că se poate.
Doamne Sfinte, dă-ne un semn, dă-ne tărie sau omoară-ne ca pe nenorociții din Sodoma și Gomora, dar nu ne lăsa umiliți și călcați pe gât de jegurile astea! Doamne, am vrea să deslușim în adierea luminii lumânării ce este necesar să facem, și vom face negreșit!
Nicicând nu a suferit de o amnezie atât de sinistră, încât să nu mai știe în ce țară s-a născut, ce țară are de slujit!
Atâta mizerie, atâta prostie îngâmfată, atâta jeg în gândire și exprimare, nu cred să mai fi cunoscut vreo țară. Suntem astăzi pe locul întâi la nemernicie, la aroganță și la puturoșenie!
Cred că ne privesc cu uimire și cei care habar nu aveau unde se află România, dar și cei care apucaseră să ne cunoască. O schimbare în rău atât de cumplită, în atât de puțini ani nu a mai cunoscut nimeni.
Și dacă ar fi vorba doar de politicieni, încă am mai putea avea o cât de câtă speranță, dar ia căutați să priviți imaginile cu zâmbetele tâmpe ale celor care ofereau lumii prin mizeria „muiepsd”, imaginea deformată a filozofiei românești, a gândirii libere, a exprimării neîngrădite, imaginea unui popor în disoluție, un popor pentru care moartea caprei vecinului este singurul deziderat pentru care viața merită trăită!
Distinși concetățeni, l-ați omorât pe Eminescu pentru a doua oară, ați arătat că școala nu a însemnat nimic, că familiile voastre nu au habar de semnificația celor șapte ani de-acasă.
Într-o țară atât de generoasă, mai ales cu minoritățile de orice fel, într-o țară atât de bogată și de veselă am ajuns să mă tem să zâmbesc, să-mi fie rușine că toată viața am iubit doar femeile, să mă tem să vorbesc despre familie, despre Ștefan cel Mare, despre Vlad Țepeș, despre istoria mea cu bunele și relele ei, dar a mea, o istorie de care nu-mi este rușine, pentru că mama mea a avut casa deschisă și masa pusă pentru oricine bătea la ușă, român, țigan, evreu, ungur, rus?
Iar acum?!?!
Să aflu că vreți să-mi luați casa, că vreți să-mi luați agoniseala de om care n-a fumat, n-a băut, n-a mers la curve să-și irosească banii, atâția câți au fost, să aflu că vreți să mă colectivizați încă o dată, ca pe bunicul meu, pe care bunicii voștri l-au omorât, încercați să-mi intrați în curte și în viață și măcar cu unul dintre voi mor de gât! Hai, care ai curaj să faci primul pas?
În urmă cu ceva ani, unul de la Cluj spunea că s-a săturat de România!
Eu m-am săturat să vă văd scuipând pe România, siluind-o ca niște bețivi borâți, m-am săturat să vă tot suport prostia ridicată din nămolul întărit al nespălării, m-am săturat și eu, dar de România ASTA!
Pentru că ASTA nu este România mea, nu este România adevărată, nu este România lui Eminescu, ci a celor care l-au exilat în debarale ca să-și poată etala tristețea și frustrările impotenței fizice și morale.
La vreme de noapte fără stele, Sfinxul nostru din Carpați varsă fiere pentru că a trăit atâtea milioane de ani aici în Grădina Maicii Domnului, în Edenul în care Dumnezeu l-a așezat întâiași dată pe Adam, dar atâta necredință, atâta mizerie, atâta spurcăciune nici el nu a putut gândi că se poate.
Doamne Sfinte, dă-ne un semn, dă-ne tărie sau omoară-ne ca pe nenorociții din Sodoma și Gomora, dar nu ne lăsa umiliți și călcați pe gât de jegurile astea! Doamne, am vrea să deslușim în adierea luminii lumânării ce este necesar să facem, și vom face negreșit!
Așa să ne ajuți, Dumnezeu al nostru, al românilor, câți mai suntem, câți am mai rămas!
Autor: Mihai Malaimare
Sursa: anonimus.ro
