Noi suntem puligloţi ! Și nu ne lăsăm!
Care patriot nu vrea să contribuie la o mai bună imagine a ţărişoarei în ochii (severi, cînd nu de-a dreptul răi) ai „străinătăţii”? Vrem să ieşim în lume cu un portret dichisit, să etalăm calităţile impozante ale neamului, strălucirea lui, blazonul lui demn de invidiat.
Defectele trebuie ascunse sau explicate printr-un străvechi ghinion istoric. „Rufele murdare se spală în familie”. În afară e musai să arătăm impecabil, siguri de valoarea noastră, cetăţeni de elită ai planetei. Prima imagine e, desigur, decisivă: cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti. Cazul discursului, des invocat în ultima vreme, al dnei Laura Codrutza Borgia e, în această privinţă, caracteristic. De arătat, arată bine. De îmbrăcat, se îmbracă decent. Nu pot face comentarii despre cum se poartă, mai ales pe „piaţa” internaţională a politicii, dar nu ştiu să fi făcut vreo gafă de proporţii. Cu vorbitul însă e altceva. Cînd aparţii unui spaţiu lingvistic fără iradiere dincolo de hotarele ţării tale, nu ai decît două soluţii: ori vorbeşti bine o limbă de mare circulaţie, ca Liicheanu, de exemplu, ori alegi să vorbeşti româneşte, contînd pe competente servicii de traducere.
A treia soluţie e să te faci de rîs şi, ceea ce e mai grav, să faci de rîs naţiunea pe care o reprezinţi. Nu vreau să dramatizez răutăcios, să pretind că trebuie să vorbeşti limbi străine ca un „nativ”, sau că toţi politicienii lumii manevrează impecabil engleza sau, măcar, franceza. Mi se par, totuşi, condamnabile fudulia, siguranţa de sine neîntemeiată, incapacitatea unei auto-evaluări de natură să-ţi arate clar care îţi sunt limitele şi în ce mod ai putea evita penibila lor exhibare.
Pe scurt: cînd vorbeşti engleza cum vorbeşte dna Codrutza faci pe drac
u-n patru să nu te dai în spectacol cu stîngăciile tale. Dacă rişti, asta înseamnă fie că nu realizezi cît de prost te exprimi fie că abuzezi de filosofia autohtonă a lui „merge şi-aşa!”, fie că nu-ţi pasă de „imaginea” ţării tale.
În alte ţări, a ajunge într-o demnitate publică implică, de regulă, o anumită uşurinţă a comunicării cu omologi de pe alte meleaguri. Caci cu „Sulaina Chanal” s-a facut de cacao fostul premier Boc… La noi, regulile sunt ceva mai „maleabile”. Nu toţi ambasadorii noştri se străduiesc să înveţe limba ţărilor unde sunt acreditaţi, nu toţi miniştrii sau parlamentarii noştri sunt capabili să dialogheze în alte limbi decît cea maternă. (Las`că nici cu româna nu stau, întotdeauna, prea bine…).
Să admitem că există soluţii onorabile de „camuflaj”, sau de „fentă” diplomatică. Dar şi soluţii de onestitate. Václav Havel, marele Havel, nu stăpînea nici o limbă străină, ceea ce nu i-a afectat deloc prestigiul. Vorbea întotdeauna în cehă şi era bine tradus. Am cunoscut şi un prim ministru bulgar, Petăr Stoianov, care vorbea bine englezeşte, dar, cînd participa la mari întîlniri internaţionale, prefera să-şi ţină discursurile în bulgară. Era o formă de modestie, de responsabilitate şi, nu în ultimul rînd, de preocupare igienică pentru imaginea ţării sale, care nu merita să fie periclitată de orgolii inutile sau de „experimente” incerte. A vorbi cum se cuvine propria limbă, chiar într-un context cosmopolit, e mult mai onorabil şi, aş spune, mai patriotic, decît a poci vreun idiom prost asimilat, crezînd că „dă bine”. Deşi destul de spectaculos în sine şi mediatizat cu lăcomie, cazul dnei Codrutza e departe de a fi singular.
Zilele trecute, cineva mi-a trimis un site, cuprinzînd o dezbatere politică relativ recentă, la care participau fostul preşedinte Emil Constantinescu şi un fost ministru de externe turc. Dezbaterea avea loc la Institutul pentru Diplomaţie Culturală de la Berlin şi se desfăşura în engleză. Mărturisesc că, ascultînd intervenţiile dlui Constantinescu, am ezitat îndelung între jenă, stupoare şi duioşie. Omul se străduia să mimeze nonşalanţa într-o limbă deloc, sau foarte prost învăţată. Uluitor e că se simţea bine, era volubil, zîmbitor, sigur de calitatea prestaţiei sale. Nu-i ieşea corect aproape nimic:credea că, în engleză, „blue-jeans” se spune „blugi” şi cîte şi mai cîte, greu de inventariat şi de suportat e.
Repet: pot accepta ca un preşedinte de ţară să nu ştie bine nici o limbă străină (nici Iliescu, nici Băsescu nu erau experţi în materie…), nu pretind ca un specialist în geologie să aibă o idee specifică despre sculptura greacă veche, nu sancţionez arogant eventuale greşeli de formulare, aproximaţii gramaticale, „scăpări” lexicale etc. Supărătoare este, însă, suficienţa veselă a împricinatului (sau a împricinatei Codrutza): în mod clar, vorbitorului nu pare să-i treacă prin cap că se exprimă defectuos, că ar fi înţelept să nu se pună în situaţia unui începător semi-şcolit, să nu accepte un rol pentru care nu e pregătit suficient.
Vorbeam, mai sus, de „duioşie”. Recunosc că, de cîteva ori, am perceput, în dezinvoltura fostului preşedinte, un soi de inocenţă. Aceeaşi inocenţă detectabilă şi în efortul lui constant de a se declara „prieten” cu toate mărimile planetei. „Prietenul meu Havel”, „prietenul meu Clinton”, „prietenul meu Carter”… Nu ştiu ce crede dl Constantinescu despre prietenie, dar sper că nu ia tutuiala de protocol, simpla gesticulaţie instituţională, surîsul colegial, strîngerea de mînă „cordială” şi o suită banală de reîntîlniri previzibile, drept semne ale unor frăţii de cruce destinale…
Spre liniştire, îi propun să citească discursul lui Jimmy Carter cu ocazia celei de a patra vizite a lui Ceauşescu în Statele Unite. Acolo să vezi prietenie! Mă tem că dl Constantinescu n-a fost complimentat niciodată de un preşedinte american în termenii în care a făcut-o dl Carter cu „marele conducător” dîmboviţean.
Concluzie: dacă ţineţi să aveţi grijă de imaginea ţării, vorbiţi bine româneşte. Iar dacă, în împrejurări trans-frontaliere, vreţi să vorbiţi şi alte limbi (ca să vadă omenirea cît sîntem, de deştepţi!), atunci, înainte de a le vorbi, învăţaţi-le! {Sursa: Andrei Pleshcu)
Defectele trebuie ascunse sau explicate printr-un străvechi ghinion istoric. „Rufele murdare se spală în familie”. În afară e musai să arătăm impecabil, siguri de valoarea noastră, cetăţeni de elită ai planetei. Prima imagine e, desigur, decisivă: cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti. Cazul discursului, des invocat în ultima vreme, al dnei Laura Codrutza Borgia e, în această privinţă, caracteristic. De arătat, arată bine. De îmbrăcat, se îmbracă decent. Nu pot face comentarii despre cum se poartă, mai ales pe „piaţa” internaţională a politicii, dar nu ştiu să fi făcut vreo gafă de proporţii. Cu vorbitul însă e altceva. Cînd aparţii unui spaţiu lingvistic fără iradiere dincolo de hotarele ţării tale, nu ai decît două soluţii: ori vorbeşti bine o limbă de mare circulaţie, ca Liicheanu, de exemplu, ori alegi să vorbeşti româneşte, contînd pe competente servicii de traducere.
A treia soluţie e să te faci de rîs şi, ceea ce e mai grav, să faci de rîs naţiunea pe care o reprezinţi. Nu vreau să dramatizez răutăcios, să pretind că trebuie să vorbeşti limbi străine ca un „nativ”, sau că toţi politicienii lumii manevrează impecabil engleza sau, măcar, franceza. Mi se par, totuşi, condamnabile fudulia, siguranţa de sine neîntemeiată, incapacitatea unei auto-evaluări de natură să-ţi arate clar care îţi sunt limitele şi în ce mod ai putea evita penibila lor exhibare.
Pe scurt: cînd vorbeşti engleza cum vorbeşte dna Codrutza faci pe drac
u-n patru să nu te dai în spectacol cu stîngăciile tale. Dacă rişti, asta înseamnă fie că nu realizezi cît de prost te exprimi fie că abuzezi de filosofia autohtonă a lui „merge şi-aşa!”, fie că nu-ţi pasă de „imaginea” ţării tale.În alte ţări, a ajunge într-o demnitate publică implică, de regulă, o anumită uşurinţă a comunicării cu omologi de pe alte meleaguri. Caci cu „Sulaina Chanal” s-a facut de cacao fostul premier Boc… La noi, regulile sunt ceva mai „maleabile”. Nu toţi ambasadorii noştri se străduiesc să înveţe limba ţărilor unde sunt acreditaţi, nu toţi miniştrii sau parlamentarii noştri sunt capabili să dialogheze în alte limbi decît cea maternă. (Las`că nici cu româna nu stau, întotdeauna, prea bine…).
Să admitem că există soluţii onorabile de „camuflaj”, sau de „fentă” diplomatică. Dar şi soluţii de onestitate. Václav Havel, marele Havel, nu stăpînea nici o limbă străină, ceea ce nu i-a afectat deloc prestigiul. Vorbea întotdeauna în cehă şi era bine tradus. Am cunoscut şi un prim ministru bulgar, Petăr Stoianov, care vorbea bine englezeşte, dar, cînd participa la mari întîlniri internaţionale, prefera să-şi ţină discursurile în bulgară. Era o formă de modestie, de responsabilitate şi, nu în ultimul rînd, de preocupare igienică pentru imaginea ţării sale, care nu merita să fie periclitată de orgolii inutile sau de „experimente” incerte. A vorbi cum se cuvine propria limbă, chiar într-un context cosmopolit, e mult mai onorabil şi, aş spune, mai patriotic, decît a poci vreun idiom prost asimilat, crezînd că „dă bine”. Deşi destul de spectaculos în sine şi mediatizat cu lăcomie, cazul dnei Codrutza e departe de a fi singular.
Zilele trecute, cineva mi-a trimis un site, cuprinzînd o dezbatere politică relativ recentă, la care participau fostul preşedinte Emil Constantinescu şi un fost ministru de externe turc. Dezbaterea avea loc la Institutul pentru Diplomaţie Culturală de la Berlin şi se desfăşura în engleză. Mărturisesc că, ascultînd intervenţiile dlui Constantinescu, am ezitat îndelung între jenă, stupoare şi duioşie. Omul se străduia să mimeze nonşalanţa într-o limbă deloc, sau foarte prost învăţată. Uluitor e că se simţea bine, era volubil, zîmbitor, sigur de calitatea prestaţiei sale. Nu-i ieşea corect aproape nimic:credea că, în engleză, „blue-jeans” se spune „blugi” şi cîte şi mai cîte, greu de inventariat şi de suportat e.
Repet: pot accepta ca un preşedinte de ţară să nu ştie bine nici o limbă străină (nici Iliescu, nici Băsescu nu erau experţi în materie…), nu pretind ca un specialist în geologie să aibă o idee specifică despre sculptura greacă veche, nu sancţionez arogant eventuale greşeli de formulare, aproximaţii gramaticale, „scăpări” lexicale etc. Supărătoare este, însă, suficienţa veselă a împricinatului (sau a împricinatei Codrutza): în mod clar, vorbitorului nu pare să-i treacă prin cap că se exprimă defectuos, că ar fi înţelept să nu se pună în situaţia unui începător semi-şcolit, să nu accepte un rol pentru care nu e pregătit suficient.
Vorbeam, mai sus, de „duioşie”. Recunosc că, de cîteva ori, am perceput, în dezinvoltura fostului preşedinte, un soi de inocenţă. Aceeaşi inocenţă detectabilă şi în efortul lui constant de a se declara „prieten” cu toate mărimile planetei. „Prietenul meu Havel”, „prietenul meu Clinton”, „prietenul meu Carter”… Nu ştiu ce crede dl Constantinescu despre prietenie, dar sper că nu ia tutuiala de protocol, simpla gesticulaţie instituţională, surîsul colegial, strîngerea de mînă „cordială” şi o suită banală de reîntîlniri previzibile, drept semne ale unor frăţii de cruce destinale…
Spre liniştire, îi propun să citească discursul lui Jimmy Carter cu ocazia celei de a patra vizite a lui Ceauşescu în Statele Unite. Acolo să vezi prietenie! Mă tem că dl Constantinescu n-a fost complimentat niciodată de un preşedinte american în termenii în care a făcut-o dl Carter cu „marele conducător” dîmboviţean.
Concluzie: dacă ţineţi să aveţi grijă de imaginea ţării, vorbiţi bine româneşte. Iar dacă, în împrejurări trans-frontaliere, vreţi să vorbiţi şi alte limbi (ca să vadă omenirea cît sîntem, de deştepţi!), atunci, înainte de a le vorbi, învăţaţi-le! {Sursa: Andrei Pleshcu)
