Nordul Bucovinei n-a coborât de pe cruce (1)
„Niciodată Crucea nu mi-a fost mai grea/ Ca-n aceste vremuri de cumplit calvar./ Cerne desnădejdea scrum amar de stea/ Peste patimi mute de-ndelung coșmar” (Dumitru Cristea, 1927-2000, poet al Crucii)
Bucovina – țara fagilor de aur
Bucovina – braț trupesc, mărginaș al Vetrei strămilenare Dacia, asemeni Mamei străbune, asaltată de timpuriu de nomazii însetați și flămânzi după pradă, slavii (veneții, anții, slavinii), așezați în sec. V,d.Hr. între bazinul mijlociu al Vistulei și Niprul mijlociu și superior (cf, Pliniu, Tacit, Ptolomeu, Iordanes, Procopiu), hunii, ramurile germanice, turanice, lăsând peste ființa ei valahă atâtea dâre și frânturi de neamuri vrăjmașe.
Începând cu sec. 9, slavii au format 3 grupuri de popoare: în vest, poloni, cehi, slovaci; în est, ruși, iar în sud, sloveni, croați, sîrbi, bulgari, iar rudele lor uglicii și tiverții, rămași în așezarea valahă au fost asimilați de băștinași (N.Iorga,Geschichte des Rumanischen Volkes, I, p.108; Moise de Chorene/C.Jirecek,Geschichte der Serben, I, p. 102;Archiv fur slavische Philologie,XX,p.36;XXVII,p.54;Chronica Nestoris, Miklosich, 6).
Năvălirile slavone au fost oprite de valul migrator al pecenegilor (sfârșit sec.IX; al cumanilor, sfârșit sec.XI; și al tătarilor sec.XII-XIII). În secolul al IX-lea, rutenii se aflau răzleți, neînchegați, pripășiți pe lângă cetățile Czerwen, Trembowla, Przemysl, cuprinse în hotarele noului stat polon. Marele duce Vladimir cel Sfânt al Rusiei, a cucerit cetățile „cervenice”, „cervone”–roșu, creând „Rusia rubra”–Rusia Roșă, Rotrussland, cf.Strahl, Gesch. d. Russischen, I, p. 106; R.F. Kaindl, Die Ruthenen in der Bukowina, p. 18, alipindu-le principatului de Kiev în 981. Un rutean, Vladimirco de Ruricovți, a întemeiat în anul 1141, principatul rutean de Halic, numit statul halician sau galițian.
La începutul sec. al XIII-lea, noul stat rutean este râvnit de poloni și unguri. Andrei al II-lea al Ungariei și-a căsătorit fiul Coloman cu fiica regelui polon, urcându-l pe tronul Principatului Halic, moment în care suveranii Ungariei își adăugă și titlul de rege al Galiției și Lodomeriei (pricipatele unite Halic-Vladimir), „Galitiae Lodomeriaeque rex”.
Pe la mijlocul sec. al XIII-lea, au năvălit tătarii în Europa, subjugând întreaga Rusie, iar principii de Halic au fost nevoiți să plătească tribut greu. Expansiunea tătară s-a întins și peste cnezatele Moldovei, care s-au unit formând în veacul al XIV-lea, Voievodatul Șipenițului, cuprins între Nistru și Prut, adică, țara Bucovinei de astăzi.
În anul 1340, boierii galițieni și-au otrăvit principele Gheorghe Troidenowicz, prilej fovorabil regelui polon Cazimir cel Mare, care ocupă Galiția, alipind-o Poloniei, rămânând în legătură neîntreruptă până în anul 1772, când are loc prima împărțire a Poloniei, iar Galiția a trecut sub stăpânirea habsburgilor, ajungând o colonie austriacă.
Voievodul Bogdan I a pus temelia Țării Moldova, alipind și voievodatul Șipenițului, vecin cu Galiția. Noua țară, Moldova-Bucovina s-a întins până la Nistru și Ceremuș.
Bucovina – Țara fagilor de aur ajunge vecină cu Polonia, având contacte politice, iar cu Galiția polonă, relații de natură economică, ce s-au transformat, până astăzi într-o chestiune ruteano-ucraineană, în frumoasa Bucovină, dar sfârtecată și martiră. Pentru a întuneca privirile crunte ale Ungariei asupra Bucovinei, Petru I. Mușat, îngăduie suzeranitatea lui Vladislav Jagiello, regele polon în anul 1387. În anul 1388, Vladislav Jagiello s-a împrumutat de la Petru Mușat cu o mare sumă de bani, punând gaj, teritoriul Pocuției care, se întindea dincolo de Ceremuș și Colacin până spre Halic, având hotar Nistru în nord și spinarea Carpaților Pocuțieni în sud. Vladislav și urmașii său au uitat să restitue banii, iar domnii moldavi n-au uitat de gajul Pocuția, vreme în care iobagii ruteni cădeau continuu sub jugul greu al moșierilor poloni.
În anul 1489, iobagii ruteni în frunte cu un Doja al lor, Mucha, sprijinit de Ștefan cel Mare și de tătari au devastat Pocuția. Răscoala a fost în cele din urmă înfrântă, iar represiunile groaznice i-au silit pe ruteni să capete refugiu la Ștefan, Domnul Moldovei. În primăvara anului 1490, Ștefan a ocupat Pocuția, întorcându-se cu pradă bogată, între care și prizonieri ruteni care au fost colonizați în Bucovina. În 1497, Ioan Albert a arat în Moldova împreună cu oastea sa zdrobită de Marele Ștefan, terenul pe care s-au sădit pueți de stejar, dând naștere legendarului Codrul al Cosminului.
În 1502, Marele Ștefan reocupă Pocuția până la Halic, aducând iar în Bucovina ruteni din Tismenița, 180 de familii și din Jesupol, 154 de familii pe care i-a colonizat. (Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 324, „… greges hominum… secum abducerunt.”; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 489, „…sed ipsos etiam subditos in terram tuam abegisti… in Thissmyenycza CXXXXXIII. Capita hospitum”; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 503, „Omnes Rutheni vadent ad wojewodam… se sibi subdiderunt ex hinc ad ipsum fugerunt… incipiunt laborare et deficere al Walachum”).
Grigore Ureche amintește în cronica sa, privind cucerirea Pocuției, „pre mulți oameni, bărbați, femei și copii i-au luat robi, mai mult de o sută de mii și i-au așezat Ștefan Vodă în țara sa, de și până astăzi trăiește limba rusească în Moldova.” (Grigore Ureche, Letopisețele Moldovei, Ed. Kogălniceanu, I, p. 174)
Scenariul se petrece și în vremea lui Bogdan III, care calcă Polonia în 1509, pătrunzând până la Lamberg și luând mulțime de robi. În 1510, tratatul de pace de la Camienița-Polonia, prevedea slobozirea prizonierilor ruteni-polonezi. Petru Rareș, reocupă Pocuția pierdută de Ștefăniță și „robiră iarăș gloate de ruteni spre a le așeza în Moldova.” (Hurmuzachi, Documente II, 1, p. 134, „homines captivi vel abducti.”)
Ștefan Lăcustă, prin tratatul de la Hotin, restituie robii ruteni din Bucovina. Pocuția a fost recucerită de Ioan Vodă Viteazul, în 1572, reîmprospătând colonia de ruteni cu alți robi. Petru Șchiopul și Movileștii au fost filopoloni, încetând astfel colonizările cu ruteni.
Între sec. XVII-XVIII, rutenii din Pocuția și Polonia care au trecut în Bucovina au fost nesemnificativi. Abia în 1749, legislația lui Constantin Mavrocordat a înlesnit migrația rutenilor pe moșiile boierești și mănăstirești din Bucovina.
Trebuie menționată și răspândirea elementului moldav în Galiția estică, care a întemeiat așezări după vechiul obicei valah, ius valachicum, consuetudo valachica, precum, satul Hadle de lângă Dubieko, în 1378, „Nayn wayvoda Walachorum”, în Sanok, în 1386, Voievozi moldavi Dinga și Dzurds în Stupnița, în 1390, pe valea râului Opor, în 1397, satul de la Kyrow, în 1402, satul Turka și Sandecz, satul Cosovul vechi de pe Ceremuș în Pocuția la 1424, ori Bolechoc – „villa Valachorum”. (Arhiva Istorică, I, 1, p. 104; Oesterr-Ungar. Monarchie in Wort und Bild, X, p. 71; Akta Grodz. I Ziemsk. VII, p. 44; Hrusevskyj, Materialij, p. 28; Dlugosz, cod. Przcz. I, p. 320; I. Bogdan în Anal. Acad. Rom.XXIX, p. 626; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 219, cf. II.3. p.320-611).
Exodul unor moldoveni în Polonia
Războiul din 1683, a determinat exodul unor moldoveni din Hotin, Soroca, Cernăuți, Dorohoiu în Polonia. În Lemberg, moldovenii erau foarte numeroși, având comitatul lor, după obiceiul pământului, ius valachicum, consuetudo valachica, cu piață, biserică, edificii publice ș.a. (Hurmuzachi, Docum. XI, p. 286, 419; ibid., supl.II, vol.III, p.152; F.I. Jekel, Pohlens Handelsgeschichte,I,p.158; I. Krypiakewicz, Die Ruthenen in Lemberg,în Anal. Soc. Sevcenko,77,p.103; Iorga,Relațiile cu Lembergul,p.16; Akta Grodz. I Ziemsk. XIV, no. 2756 „iudicium valachicum” și „iudices valachici residentes in jure”, cf. I. Nistor, Handel u. Wandel in der Moldau, p. 70; B.P. Hașdeu, Arhiva Istorică, I, 1, p. 153).
Istoricul Katuzniacki, semnala exodul vlahilor în sec. 12-13, dar mai ales în 14-16, ca, „negustori, emigranți, meseriași, țărani, păstori, unde se așezară statornic și se cîrmuiau după obiceiul lor strămoșesc, în peste o sută de sate înființate pe temeiul dreptului românesc” (Katuzniacki,Rumunisches im Kleinrussischen und Polnischen în Denkschriften der Kais. Akademie der Wissensch. Phil. Hist. KI.XXX, p.11-66).
Mărturia explică toponimia valahă din Galiția, păstrată în limba rutenilor de la șes și de la munte (huțanii), în satele românești: Acrișor, Brusturi, Cobelnița, Târnova de jos, Moldovăț, ș.a. și-a peste 300 de cuvinte românești păstrate în ruteană. (Miklosich, Wanderungen der Rumunen, în Denkschrift. D. Kais. Akad. D.Wissensch. XXX, p. 10).
Sub domnia biruitorului și neegalatului Domn Ștefan cel Mare, aflăm dincolo de Nistru sate românești, înfloritoare precum Kitrosy/ Chetrosul ori Malojeszty/ Mălăești (I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, I, 109). Rutenii așezați în Bucovina, pierzând contactul cu frații din Galiția și Podolia au fost ușor asimilați de moldoveni, după afirmația cronicarului polon Ioan Dlugosz, contemporan cu Atletul lui Hristos – Ștefan cel Mare, (I. Dlugosz, ed. Lip., p. 1112; Georg Krekwitz, Beschreibung des ganzen Konigreiches Ungaru, Frank-furt, 1685, p. 390); iar Prințul enciclopediei și Domnul cult al Moldovei, Dimitrie Cantemir, mărturisea că „rutenii aduși din Polonia și au fost așezați în mijlocul Bucovinei au uitat limba lor maternă și au primit pe cea moldovenească.” (Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 132. „Qui e Polonia in mediam Moldaviam translati fuere longo temporis tractu, patriae linguae obliti Moldavicam recipere”).
Asimilare și furt de teritorii
Fenomenul de asimilare l-a confirmat și Busching în geografia sa apărută între 1767-1771.(A.F.Busching,s Erdbeschribung,I, 2, p. 1637. „Die aus Polen mitten in die Moldau versetzien Bauern haben ihre Landessprache vergessen und reden moldauisch”). „Așa fiind, rămâne deci bine stablit, afirma marele istoric bucovinean, academicianul Ion Nistor, că vechii coloni ruteni din Bucovina, întrucît ei în temeiul tratatelor de pace de la Camenița și Hotin nu urmară să fie restituiți stăpânilor lor din Polonia, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, care ca domn al Moldovei își cunoștea destul de bine supușii săi, erau cu desăvârșire asimilați de Moldoveni, formând cu aceștia unul și același neam, neamul românesc din Moldova, din care făcea parte pe acele vremuri și țara Bucovinei.” (I. Nistor, Românii și rutenii din Bucovina, Ed. Do-MinoR, Iași, 2001, p. 25). Iată deci, adevărul natural, istoric al Bucovinei de Nord, cel din totdeauna!
Evident, pretențiile mincinoase, permanente, perfide ale rutenilor farisei n-au încetat!
În anul 1772, după împărțirea Poloniei, Austria, și-a anexat Galiția și sub pretextul înlesnirii mijloacelor de comunicare între Transilvania și Galiția a mutat cu de la sine obrăznicie și înșelăciune pajurele imperiale în Vatra Bucovinei milenare, apoi a trimis o comisie să cerceteze terenul în vederea statornicirii granițelor între Transilvania și Țările românești. „Astfel, în vreme ce turcii se războiesc cu rușii, curtea din Viena înaintează pajurile spre Moldova și Muntenia, câștigând pozițiunile, la care râvnise de atâta vreme” (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion I. Nistor; Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia în, Cartea Vie a Basarabiei și a Bucovinei, vol.I, Cuvânt înainte Constantin Noica, Ed. Sitech, Craiova-2007, p. 49).
Artizanii acelui furt imperial și meschin, fără de care capetele încoronate, pătrate, dar alungite înspre înavuțirea mișelească, de la Viena, ar fi rămas neputincioase, au fost tigrul cancelar Kaunitz și vulpoiul baron Thugut, internunțiul de la Constantinopol, care prin diplomație, viclenie și cu neînsemnate sume de bani au corupt oficiali ruși și turci, pregătind astfel terenul în vederea anexării Bucovinei valahe. „Galiția și Ardealul erau cele două provincii, cari hotărau împărăția spre miază noapte și răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nici o comunicație… Marele stat-major austriac trimite doi ofițeri superiori să facă recunoașteri, să studieze terenul… Ofițerii propun o linie, ce ar porni de la Oituz la Trotuș, de aici pe țărmul Trotușului până la Siret, apoi pe Siret în sus până la satul Camenca, de aici spre Cernăuți până la Nistru, luând cel puțin terenul dominant din codrul Hotinului.” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia, op. cit., p. 50).
Baronul Thugut s-a pus bine cu miniștri Porții, (portarii n.a.), pentru a-și câștiga mjlocitori fideli. Ei sunt recomandați, „călduros”, de profetul nostru Mihail Eminescu, care le face o radiografie corectă, dând exemplu starea domnitorului Matei Ghica. „Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-l pună în scaunul domnesc al Munteniei. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească un cusur și să-l înlocuiască prin altul. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să facă toată treaba mușama și să-i facă hatârul de a-l mai lăsa în scaunul domnesc. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească alt cusur: Matei Ghica nu mai poate plăti-el e surghiunit. Un surghiun este o afacere nu mai puțin productivă.
Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului Dessallurs, și miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să nu știe nimic despre această adăpostire. Miniștrii Porții sunt în urmă plătiți pentru ca să obțină grațierea lui. Miniștrii Porții sunt în sfârșit plătiți pentru ca să-l pună din nou în scaunul domnesc, să-l țină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într-un cuvânt, miniștrii Porții sunt mereu plătiți. Pentru ca să poată mereu plăti, fanarioții se împart în mai multe grupe, fiecare grupă își pune câte un om în frunte și, când omul grupei ajunge a fi pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dînsul, iară celelalte cete, rămase în Constantinopol, adună bani și încep a lucra ca să răstoarne pe noul voivod. Voivodul nu plătește în bani datoriile sale către fanarioți: plătește în funcțiuni. Fieștecare fanariot își scoate banii din funcțiunea ce i s-a dat, din peșcheșuri și plocoane și din prețul funcțiunilor subalterne, pe care le dă altora. Astfel, întreaga administrație, de la voivod la vătășel, devine o companie de exploatare, și dacă ne dăm bine seama, ne încredințăm că voivodul e mai mult samsarul decât șeful acestei companii, care își face operațiile cu termen foarte scurt și cu un risc foarte mare” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia, op. cit., p. 65).
Baronul Thugut i-a racolat pe ministrul de externe turc, Ismail Raif Bey și pe Costachi Moruzi, dragomanul Porții, prelucrându-i într-un serial diplomatic de conferințe secrete, nocturne. Un rol deosebit de important în „afacerea Bucovina”, a fost chiar umbra de domn – Grigore Ghica. El a petrecut 4 ani de zile în casa internunțiului austriac, baronul Pencklern, (cei cu terminația numelui în ein, hen, child, ser, lern, lici ș.a. au o predilecție pentru aur și fariseism n.a.), care i-a dăruit chiriașului un ceasornic de aur, musafir ce ajunge dragoman și apoi voivod. Socrul lui Ghica, Iacovachi Riso era omul de încredere al cancelarului vienez, ca și Alexandru Ipsilanti, voivodul Munteniei.
Teza propusă de cancelarul Kaunitz și susținută de baronul Thugut la Poartă, argumenta că, „luând stăpânirea Galiției, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuției, uzurpată până atunci de moldoveni… (emisarii austrieci și Curtea lor, au citit invers, de la dreapta la stânga ca în ebraică, fiindcă Pocuția era gajul dat, plata Voevodului Petru Mușat, pentru împrumutul dat craiului polon, Vladislav Jagiello, deci Pocuția era a moldovenilor. Moldova era ocupată de trupele comandate de comitele Romanzow și astfel Rusia era puterea, de la care curtea din Viena trebuia să câștige dreptul de a cere de la turci să i se cedeze Bucovina.” (Mihai Eminescu, op. cit., p. 56)
Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
Sursa: art-emis.ro
