Nu credeam sa-nvat a maghiari vreodata
Daca jandarmii care i-au pazit pe ultrasii unguri ai Ujpest, veniti sa-i faca gulas pe romanii intalniti in cale, ar fi stiut de cartea jurnalistului Dan Manolachescu, poate ca relatiile dintre cele doua tabere ar fi decurs altfel. Poate ca n-ar fi fost nevoie de muschi, lanturi si bastoane de-o parte sau de alta pentru ca protagonistii sa se faca intelesi. Ar fi fost de-ajuns cateva minute de lectura in gara Simeria, unde a inceput dezmatul iredentist al fanilor unguri, pentru ca deplasarea la Bucuresti sa fi decurs pasnic pana la incheierea partidei cu Steaua, scor 2-0 pentru noi, bine le-am facut, bozgorii dracu’, asa cum o fi spus tifosul Vadim in cercurile europarlamentare in care se invarte acum domnia sa.
Cam idilic, totusi, sa crezi ca citirea catorva fragmente din opul „Mituri ale Tinutului Secuiesc”, desfiintate de gazetarul si specialistul in comunicare Dan Manolachescu, poate sa tempereze niste spirite inflamate de decenii de propaganda dusa de ambele parti. Eforturile pe care politicienii romani verzi si cei unguri le fac, unii pentru a denunta, ceilalti pentru a justifica tentativele zilnice de rapt al Ardealului, au pus de mult o ceata groasa peste raporturile de convietuire dintre maghairul si romanul de rand. In confuzia laptoasa din Harcov, tot ce se desluseste este ca maghiarul vrea cu tot dinadinsul sa indese Ardealul in bagaje si sa-l duca peste granita de vest a tarii, in vreme ce romanul de treaba se opinteste patriotic sa-l impiedice.
Gazetarul Dan Manolachescu taie o fereastra in smogul nationalist, prin care lasa sa se vada ca nu toate vanzatoarele unguroaice te ignora daca le ceri o paine in romaneste si ca ungurul cumsecade are si alte pasiuni in viata in afara autonomiei Tinutului Secuiesc. Jurnalistul nascut in judetul Covasna din tata roman si mama unguroaica nu e vreun idealist pacifist, imbatat de vise de armonie romano-maghiara. E ditai zdrahonul de barbat, competitor indarjit de triatlon, catarator aprig pe munti si suficient de umblat printre minoritatile devenite majoritare in comunitati din mai multe tari. Manolachescu s-a perindat prin Kosovo, Catalunia, Tara Bascilor, Corsica, Muntenegru suficient cat sa stie ce spune cand vorbeste despre cum decurg in teritoriu relatiile de viata intre minoritari si majoritari.
Cartea in dubla editie – in limba romana si in limba maghiara – pe care a lansat-o ieri la Brasov nu doar desfiinteaza miturile alimentate de lumea politica in Tinutul Secuiesc, dar aspira sa fie si un ghid de conlocuire pasnica intre cele doua etnii, judecand dupa subtitlul „Mic indreptar de convietuire romano-maghiara in secuime”. Nu o lucrare stiintifica, ci rezultatul observatiilor gazetaresti ale autorului, posesorul unui ochi versat in masurarea umorilor nationaliste. Care clocotesc inca in sanul ambelor etnii, pe care Manolachescu le sfatuieste sa inceapa a invata sa se cunoasca mai bine si sa se respecte, o intreprindere al carei prim pas ar putea fi efortul maghiarilor de a invata mai bine romaneste, dar si al romanilor de a deprinde maghiara. Ceva mai consistent decat replicile cu care a raspuns galeria stelista celei ujpestiste.
E drept ca romanul, inclinat spre poetichie cum il stim, ar putea, dupa prima lectie serioasa de maghiara, sa se lase doborat de melanconie si sa ofteze din toti rarunchii etnici: „Nu credeam sa-nvat a maghiari vreodata!”.
Vifor Rotar
