O BLASFEMIE: Spulberarea „miturilor” istorice ale poporului român și a spiritului național!
Incă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra… trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea. În prima jumătate a anului 1990 în România s-au revăzut,din pacate,si scene cu profesori alungați din amfiteatre de către studenți (așa cum procedaseră legionarii în septembrie – noiembrie 1940).
Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu vehemență să se interzică apariția acestora în mass-media. Declarându-se noua „elita intelectuală” acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și chiar… antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.
Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca care a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.
Cei care în iulie 1989 semnau Declarația de la Budapesta în care se aprecia că Transilvania era un „spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.
Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, fost pecerist notoriu lector la Facultatea de Istorie a Universității din București. Încă din anii’ 70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securității… În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR, drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de partid de la Facultatea de Istorie, la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOP, iar după prima ședință a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era… realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989.
Acesta era omul desemnat de „societatea civilă” implementata de Gyorgy Soros să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl desemnaseră pe Roller, un activist obscur, să dea directive „frontului istoric”.Enormitatea a mers pana acolo incat Mihail Roller a fost „ales” în 1948, in fals ditamai vicepreședinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a „săltat” si el rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de ditamai profesorul universitar (sărind treptele calificarii profesionale ca …atletii de la triplu-salt!. Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înființat la Facultatea de Istorie un Centru pentru studierea imaginarului romanesc și a atras un număr de studenți să lucreze separat, la teme fixate de el,in folos propriu rezultatele fiind publicate la Tipografia (devenită Editura) Universității. A răspuns aranjamentelor, de a-și promova ideile sale antiromanesti deviante prin intermediul TVR, a dat interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic… savant, un fel de desipromotor al unei noi concepții privind istoria românilor.
După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieșit motz „în piața mare”, publicând la Editura Humanitas, în 1997, lucrareaIstorie și mit în conștiința românească. În opinia sa „nu există istorie obiectivă, și nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecință,in mintea acestui troglodit istoria românilor este o succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spațiul carpato-pontic, unitatea națională. Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că la 1600Mihai Viteazul a realizat unitatea țărilor române, iar aceasta realitate ar fi doar „unul dintre marile mituri ale regimului comunist”.
Boia îi critică și pe cei care au scris despre „caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind „abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluționar înregistrat în acel an în Țara Românească și în Moldova. Între cei acuzați de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc. În cartea sa Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni și munteni, pe apartenența Transilvaniei la un alt spațiu de civilizație etc.
Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluții firești, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârșitul primului război mondial. În fapt, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947 – 1952. Menționez că în Istoria R.P.R. publicată sub redacția lui Mihai Roller nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.
Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuși, Boia și-a schimbat concepția cu 180 grade. În 1984 el a publicat în Tribuna României, revistă editată de Asociația România (despre care se spunea că era susținută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 încununarea evoluției milenare istorice românești. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea națională era un „mit”. După 13 ani, el și-a schimbat radical opiniile. Astfel că scria în 1997: „nu în puține cazuri în școală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conștient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilității. Profesorul <știe> că este bine să spună așa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sensi se pare mai convenabilă decât așezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice și inteligente”.
Deși critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiește să dea lecții profesorilor, elevilor, studenților, cetățenilor României în general, inclusiv oamenilor politici: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”.Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai știe că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc, care au luptat pentru drepturile și libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmași. Astăzi, acești urmași, ar trebui să stea cu capul plecat și să accepte orice condiții impuse de alții. Prof. Ion Scurtu
