O fetita nu poate fi adoptata pentru ca, desi traieste, mama ei are certificat de deces
Presedinta asociatiei Chatarsis, doamna Azota Popescu, ne-a trimis o ,,scrisoare deschisa” privind situatia unui copil unui copil care nu poate fi adoptat pentru ca legile din Romania sunt, ca sa folosim un termen elegant, „imbarligate”, cel putin.
„Prin cate incercari trebuie sa treaca Rodica Coman pentru a i se acorda dreptul la familie?”, se intreaba, usor retoric doamna Azota. „A trecut prin trei familii de asistenti maternali timp de 9 ani si numai ea stie cat de dureroasa a fost despartirea… De 3 ani este reinstitutionalizata intr-un centru de minori si nu se poate nicicum acomoda. La 12 ani si jumatate, ultima ei sansa de a gasi drumul spre speranta unei familii se lasa cu greu atinsa. Atat ea, cat si familia Kuch din Germania, care doresc sa o adopte, au indraznit sa spere si au asteptat timp de 9 ani ca legea adoptiei sa le permita sa fie impreuna. Dar n-a fost asa. Pana cand acest copil va trebui hartuit cu imaginea propriului abandon prin institutiile publice? Pana cand zecile de mii de copiii abandonati, de etnie, cu dizabilitati sau cu varsta prea mare (!) pentru a fi adoptati, vor ingrosa randurile celor care nu au nicio sursa de venit, nu au scoala, nu au speranta de a deveni oameni la fel ca fiecare dintre noi?”
De fapt, explica autoarea scrisorii deschise, „cazul Rodica Coman a fost mediatizat atat pe plan local, national si international, cat si la nivelul cel mai inalt al institutiilor publice din Romania si nu numai (Oficiul Roman pentru Adoptii, Parlamentul si Guvernul Romaniei, Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale, Ministerul Justitiei, Parlamentul European, Autoritatile de la Berlin). Datorita unor ultime cutume de practica juridica, copilul Rodica Coman va trebui sa mai astepte inca o data o posibila intalnire cu mama sa, care a abandonat-o de la nastere si nu a cautat-o niciodata. Noi intelegem si respectam legea, dar vrem sa stim pana cand unui copil i se poate refuza dreptul la familie, la o viata normala, asa cum toti copiii trebuie sa aiba, chiar si de Legea adoptiei intrata in vigoare in 7 aprilie 2012. Cazul, daca nu ar fi tulburator, ar fi tragicomic. O mama care isi abandoneaza copilul la nastere, dispare timp de 12 ani. Institutiile de protectie sociala nu o gasesc, iar atunci cand incepe procedura de plasament, primaria de pe raza careia se stia ca locuieste mama, trimite… certificatul de deces. La termenul urmator, mama, care revenise dintr-o alta tara pentru scurt timp, semneaza o declaratie prin care anunta inca o data (oare prin cate declaratii a renuntat pana acum la acest copil pe care nu l-a vazut niciodata de la nastere?) ca isi da acordul ca fiica ei sa fie data in plasament familial sau adoptie. Instanta judecatoreasca solicita sa fie citata inca odata mama, de data aceasta procedura juridica trebuind sa fie respectata, tinand cont ca mama, considerat decedata, este de fapt… in viata”. De aceea, in finalul scrisorii, Azota le multumeste celor care „in pofida interdictiei de a adopta copiii romani, au facut eforturi supraomenesti, an de an, de a veni in Romania pentru a oferi caldura propriului lor camin si siguranta maturitatii lor unor copiii de etnie, cu dizabilitati sau de varsta mai mare. Acesti oameni, cetateni din Uniunea Europeana, Australia, Canada, SUA, au dorit sa ofere o sansa la familie unor micuti uitati, abandonati pe care, la implinirea varstei de 18 ani, pe cei mai multi dintre ei nu i-ar fi asteptat decat… strada. Acestor oameni le adresam acum, cand interdictia adoptiilor internationale este inca in vigoare, MULTUMIRILE noastre si ale acestor copiii! Cat
timp ei mai tin minte numele copiilor carora le-a fost interzis sa primeasca caldura unei familii, fie ea si din strainatate, cat timp inca speranta de a adopta nu s-a stins, cat timp noi inca dorim sa ne mai numim OAMENI, atunci acest glas firav al zecilor de mii de copiii va reusi sa razbata dincolo de orice fel de interdictie. Masura prin care reusim sa intelegem acesti copiii si nevoile lor este si masura demnitatii noastre umane. Multumim tuturor celor care doresc sa adopte pe oricare dintre zecile de mii de copiii abandonati din Romania! Si reamintim guvernantilor ca a venit timpul implicarii, responsabilizarii in luarea unor decizii drepte care privesc realizarea interesului superior al copilului! Copiilor abandonati trebuie sa li se respecte dreptul la o familie! Casa de copii nu este acasa!”, incheie aceasta.
Iulian Rinder
