O istorie aproape necunoscută
După moartea lui Stalin şi cucerirea incredibilă a puterii absolute de către nulitatea Hrusciov, influenţa ucraineană în interiorul PCUS a crescut teribil. Ca şi celelalte republici sovietice, şi Ucraina era condusă de diverse mafii locale care, prin intermediul ceapistului cocoţat în funcţia supremă, şi-au făcut loc în zonele de influenţă.
Grupările cele mai influente din Ucraina erau următoarele (denumite după centrul puterii lor): Kiev, Dnepropetrovsk, Harkov, Donețk și Zapadensky. Nu era o unitate de monolit deoarece, de exemplu, clanul Dnepropetrovsk era compus din evrei, iar clanul Doneţk din ruşi. De altfel, încă de pe acea vreme a apărut râca dintre estul şi vestul Ucrainei, clanul Doneţk acţionând ca o putere de sine stătătoare în interiorul RSS Ucraina.
După 1964, puterea în URSS este preluată de Leonid Brejnev. Cu toate acestea, mafia ucraineană se afla pe cai mari. De remarcat este faptul că dintre toate grupările prezentate, gruparea din Harkov reuşise să-şi impună cei mai mulţi oameni în posturile cheie ale statului sovietic. De asemenea, gruparea Dnepropetrovsk era destul de prezentă, dar încă suferea blocaje cauzate de politica de epurare a evreilor.
Iată cum, în august 1965, Piotr Şelest – prim-secretarul al CC al PCU – soseşte la Moscova pentru a obţine nici mai mult nici mai puţin decât aprobarea ca Ucraina să facă în mod direct comerţ cu alte ţări.
Pentru atmosfera îmbâcsită a URSS era o adevărată provocare, ceva la care nimeni nici măcar nu se putea nici măcar gândi. Cu toate acestea, Şelest a venit relaxat întrucât stabilise contacte cu oamenii Harkov de la Moscova. Ca să înţelegeţi cam la ce nivel se juca treaba, iată principalele sale contacte: Nikolai Viktorovich Podgornîi (şef al Prezidiului Comitetului Central între 1965 şi 1977), Vladimir Vladimirovici Matskevici (ministrul Agriculturii al URSS între 1965 şi 1973) și Mikhail Lesechko (șef în Consiliul de Miniștri al URSS pentru relațiile cu CMEA).
Suspendăm aici acţiunea pentru a face o paranteză. Mişcarea lui Şelest nu era una întâmplătoare. Încă de atunci, un individ pe numele său Rockefeller (in foto dr.), căuta să pună mâna pe „pământul negru” al Ucrainei. Treaba era veche întrucât clanul Rockefeller era deja la a doua tentativă, prima fiind aceea de a prelua acele ogoare deosebit de fertile prin intermediul lui … Hitler! Mă rog, aşa circulă o snoavă pe care v-o reproduc aici. Sunt mai multe surse care vorbesc de un blat cu Hitler-Rockefeller în ceea ce priveşte Ucraina.
Şi dacă vedem cum acum sunt puse în practică aceleaşi ideologii de atunci putem înţelege logic cam care erau jocurile. Am făcut precizarea ca să înţelegeţi că de cele mai multe ori treburile nu arată deloc aşa cum par. Aşadar, tentativa lui Şelest pare a fi avut în spate interese mult mai mari.
De altfel, nici sosirea sa la Moscova n-a fost întâmplătoare. S-a profitat de absenţa lui Brejnev care era în Crimeea, la odihnă. Aşa se face că, treaba începe să se rostogolească rapid: Podgornîi întocmeşte o scrisoare către membrii prezidiului PCUS prin intermediul căreia încearcă să-i câştige de partea sa. El explică în scrisoare cum că Ucraina este unul dintre cei mai mari producători agricoli ai URSS şi că toate veniturile sale din comerţul extern merg la centru, fapt care contribuie la nemulţumirea cetăţeanului de rând.
Argumentele au fost gândite prost, motiv pentru care propunerea a fost respinsă cu brutalitate. Există însă şi-o altă cauză pentru care tentativa a eşuat, pe care o veţi afla puţin mai târziu. Pe moment e interesant de înţeles modul în care Rockefeller a reuşit să comunice la un nivel atât de înalt.
De fapt, căile de comunicare între David Rockefeller (in foto) şi factorii de putere ai Ucrainei s-au dezvoltat prin intermediul omului de casă al magnatului american, Lester Pearson, fost premier al Canadei şi apoi ajutor de băgător de seamă pe bani mulţi la Banca Mondială.
Perason a fost cel care a reuşit să deschidă comunicarea cu Hrusciov, făcând lobby pentru obţinerea unei amnistii pentru mulţi dintre fasciştii lui Bandera. Cu această ocazie, se pare că s-a obţinut legătura şi cu clanul Dnepropetrovsk care a tras şi el la parafarea „independenţei” Ucrainei.
Însă, pentru ca treaba să arate frumos, vă voi spune că la începutul anului 1965 a intrat în scenă şi un alt personaj celebru, anume Rotschild. La înmormântarea lui Churchill, care era prieten bun cu Victor Rotschild (in foto stg.), a venit şi o delegaţie sovietică. Între alţii, din delegaţia sovietică făcea parte şi German Gvishiani, ginerele celui mai influent om din URSS, Alexei Kosîghin, pe atunci premier.
Aşa se face că, în spatele evenimentului funerar, Rotschild a înaintat mai multe propuneri premierului Kosîghin în vederea intrării sale în „afacerea Ucraina”.
În mare s-a vorbit de faptul că o variantă englezească în „managementul Ucrainei” ar fi mai bună decât una americană, o trimitere transparentă la Rockefeller.
Serviciile sovietice de informaţii au făcut atunci un raport usturător care-a ajuns la Brejnev şi astfel s-a stopat din faşă tentativa de independenţă a Ucrainei.
Poate părea ciudată concurenţa dintre Rotschild şi Rockefeller, La fel cum acum, Marea Britanie este avangarda războiului, aparent contrar intereselor lui Rotschild. E un război destul de dubios, din care fiecare încearcă să obţină cât mai mult.
Ceea ce vreau să vă spun este că în toată confruntarea Anglia joacă şi un joc în sens contrar, adică mizează pe o fragilizare a SUA şi pe găsirea unor oportunităţi în eventualitatea unei noi paradigme a puterii mondiale. Dar despre aceasta vom vorbi cu altă ocazie.
E bine să cunoaşteţi acest episod incipient deoarece veţi putea înţelege motivul pentru care SUA au anunţat mai pe şest că vor să bage Ucraina în NATO fix după ce Rotschild cumpărase datoriile Ucrainei.
Practic, SUA l-a şuntat pe londonez pentru a căuta o remiză în ceea ce priveşte zonele agricole, dar şi pentru parafarea „moştenirii” noului „Tărâm al Făgăduinţei” după ce toţi naţionaiştii şi naziştii vor fi fost omorâţi.
Atât pentru azi. Sper să vă fi deschis ochii asupra cauzelor profunde ale actualei stări de fapt.
Dan Diaconu
Sursa. trenduri.blogspot.com
