„O Românie tristă, înlănțuită precum un câine sărman.”
Motto:
1 Decembrie 1918 a fost o zi Dumnezeiască.
1 Decembrie 2021 – O Românie tristă, înlănțuită precum un câine sărman.
Ce le-au oferit românilor președinții anti-români și guverne anti-naționale postdecembriste după 32 de ani de „democrație”?
„O Românie « EȘUATĂ »”, tristă, distrusă și adusă la statutul de Colonie Corporatistă sub Ocupația Militară Străină, o colonie a Imperiului Noii Uniuni Sovietice și a „Partenerului strategic” (a se citi Uniunea Europeană & USA), iar românii, victime demografice expatriate sau cei rămași, transformați în sclavi în propria lor Țară, devenită lagăr concentraționar al UE-NATO.-USA.
ROMÂNII nu mai trăiesc, ci SUPRAVIEȚUIESC doar cu AMINTIRI din vremea când erau stăpâni în țara lor..
1 Decembrie 2021 – o zi tristă pentru întreaga ROMÂNITATE.
… „Eppur si muove!”.
Dacă nu vom lăsa dezbinarea la o parte, dacă nu ne vom uni și nu vom lupta împreună pentru libertate, ziua în care ne vom pierde speranța și vom renunța va fi cea în care vom pieri ca Neam. „Deșteapt-te, Române!” și Dumnezeu te va ocroti! (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
Odinioară, în perioada formării statelor unitare moderne, simbolurile naționale stârneau entuziasmul oamenilor, erau afișate peste tot, erau popularizate și prețuite în interior, mai ales că unii din afară le contestau. Imnurile, drapelele, stemele, zilele de sărbătoare a patriilor încununau o mare operă de construcție a edificiilor statale, aminteau celor prezenți de sacrificiile celor trecuți, trezeau speranțe pentru cei din viitor. Evident, simbolurile erau folosite și de propaganda oficială, dar lucrul acesta s-a întâmplat de când e lumea, oriunde, cu intensități diferite. Dincolo de propagandă, mai rămăsese câte o undă de autenticitate, de simțire colectivă pentru binele public, de încredere în valorile comune.
Oamenii de bun simț știau să deosebească propaganda de realitatea genuină. Azi, pe măsură ce înaintăm în această lume post […], interesul față de simbolurile pomenite pare să scadă mereu, aproape pretutindeni. Suntem prinși în vârtejul treburilor cotidiene presante, luptăm pentru câștiguri bănești (fiindcă nu putem trăi fără bani, fie ei și virtuali), ne gândim la crizele (energetică, climatică, politică etc.) iminente, ne mirăm de incompetența guvernanților și ne simțim copleșiți, pe deasupra, de pandemia ce nu mai contenește.
Ne descumpănesc – dincolo de grijile materiale – „corectitudinea politică” și anularea culturii tradiționale. Democrația și liberalismul sunt puse sub semnul întrebării, virtuțile clasice blamate, familia repudiată, iar statele naționale sunt demonizate. Toate acestea se petrec în numele unor idealuri vagi, de tip neomarxist și „progresist”, care promovează un fel nou și vechi (în același timp) de egalitarism, în cadre globale obligatorii, în tipare cu refrene de demult, reciclate. Din păcate, ignorarea sau chiar deprecierea simbolurilor decurg dintr-o nepăsare față de ceea ce reprezintă ele, adică față de țară.
Ce să facem noi, românii, într-o asemenea situație?
Mulți ar spune că nu putem face nimic, că nu suntem în stare să facem nimic, că e bine să așteptăm reacția celorlalți, că vom trăi cumva și noi (cum am mai făcut-o în istorie). Ceea ce este comod, dar nu este salvator pentru noi. Și, totuși, am putea da un semn de trezire, din aproape în aproape, am putea arăta că ne pasă și de noi și de alții, ne-am putea îndrepta gândurile și conduitele, ne-am putea face un pic de ordine prin case, ne-am mai primeni curțile și ne-am mai strânge la un loc sufletele. Secretul sărbătorilor este adesea apropierea inimilor, înlocuirea monologului cu dialogul, grija față de semeni („Și nu uita, când ești voios,/ Române, să fii bun”).
Nu putem schimba noi lumea cea mare, dar pe aceea din jurul nostru o putem schimba într-o oarecare măsură. Când vorbesc de casă, de curte, de cei de lână noi, mă gândesc și la edificiul cel mare, care este Țara Românească și care s-a finalizat în urmă cu peste o sută de ani, la 1 Decembrie 1918. Această țară este o realitate palpabilă și nu un simbol, cum este Ziua Națională. Ziua Națională – dacă nu suntem porniți doar pe demolare și pe hulire – ne ajută să conștientizăm țara, să ne dăm seama că țara e opera înaintașilor clădită prin jertfă de sânge, că e instituția care ne ține, ne organizează, ne disciplinează, ne hrănește, ne mângâie la greu și ne ocrotește. Iar, dacă nu le (mai) face pe toate acestea, nu este vina țării, a României, ci a noastră.
Țara fără oameni (buni) nu există și nu poate funcționa ca patrie. Dacă oricare dintre noi are o zi a lui, în care primește cu bucurie felicitări, oare România nu are dreptul la o zi ei, în care noi, românii, să îndreptăm spre ea, cu toții, preț de câte-o clipă, câte un gând bun?
De Ziua Națională, în ciuda tristeții copleșitoare din aceste momente, săptămâni, ani, suntem „condamnați” la bucurie. Și, chiar dacă această bucurie ar fi numai de-o zi, ea poate trezi speranțe și poate naște atitudini, acțiuni, fapte. Suntem „condamnați” („de lege și de datini”, cum ar spune un poet uitat) să ne bucurăm de Ziua Națională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem obligați de buna cuviință să nu hulim. La 1 Decembrie 1918, strămoșii au terminat de făcut o țară rotundă ca un măr, i-au mulțumit Domnului pentru marea binecuvântare și și-au spus că puteau de-atunci muri fericiți. Nu este vina lor că noi, nevrednicii, nu am păstrat-o așa cum ne-au lăsat-o. Și, totuși, o avem încă. Să ne bucurăm că ea există și în forma actuală, știrbită de greșelile proprii și de planurile celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial.
Fie și așa, frântă dinspre Răsărit, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii – cu toată împuținarea lor – sunt cel mai numeros popor din aceeași arie. Nu reproșăm nimic nimănui, că doar trăim într-o lume globală. Istoria ne învață, totuși, să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaționale, soarta teritoriului nostru național și să știm că statutul nostru le impune celor care ne conduc demnitate și le cere onoare.
În cântecul cunoscut al studenților de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieții”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară (Nos habebit humus). Și, totuși, altă soluție, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Poate că bucuria ne va îndrepta faptele spre bine. Să luăm aminte și „să ne bucurăm, așadar!” (Gaudeamus, igitur!).
La mulți ani, România!
Autor: Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
Sursa: art-emis.ro
AUZI DDR? ITI ESTE RUDA ? Las-o jos ca …mac-mac!
si proabil ..,la 80 de ani . ruda cu autorul articolului laudativ despre …ion Maldarescu…
Unde a disparut articolul despre Piatza Sfatului?
Adevarat,un articol,chiar si ocazional, scris de Acad. Ion-Aurel Popo ,onorabilul Presedinte al Academiei, chiar nu mai avea nevoie de un preambul, ca sa pricepem mai bine …cum devine cazul.
Singura scuza este onorabilitatea Dlui ion Maldarescu ,care nu este un fitecine …
ION MALDARESCU , este unul dintre diplomaţii culturii româneşti prin excelenţă, istoric, patriot, intelectual de valoare incontestabilă, apărător al istoriei şi tradiţiilor spirituale româneşti, a cărui biografie este partea cea mai valoroasă a conştiinţei sale.politice
Ion Măldărescu, cel care trăieşte cu responsabilitatea omului superior, este descendent al unei obîrşii de notabilă nobleţe istorică – Cula Măldăreşti – urmaş al boierilor Măldăreşti: al lui Nan Paharnicul, al căpitanului din oastea lui Mihai Viteazul -Tudor Maldăr – al colonelului-luptător în Războiul de Independenţă de la 1877, Gheorghe Măldărescu şi al celor de după ei, ctitori de lăcaşe bisericeşti şi locuri de preumblare culturală publică, dar şi al neobositului jurnalist Dumitru Măldărescu, tatăl său – martor la încrucişarea şi derularea unor importante contexte istorice. Ion Măldărescu ,nascut in Rm. Valcea in 1941 este consilier editorial al revistei Agero din Stuttgart , Germania şi preşedinte al Societăţii culturale ART EMIS. La multi ,Multi Ani .maestre!