Oare ce s-a schimbat ? – Funcţionarism şi birocratism!

I.
Lupta între partidele politice continuă. Se țin adunări, în cari şefii de partide rostesc lungi discursuri, arătînd că guvernul „nu mai e stăpîn pe situație“ şi că se impune o schimbare radicală a metodelor de guvernare pentru a împiedica deslanțuirea anarhiei. Fiecare şef de partid – şi sunt multe partide la noi – susține că numai partidul său e în stare sa facă rînduiala, să salveze democrația împotriva extremiştilor de dreapta şi de stînga. Şi chiar partidele „naționaliste şi creştine“, deci mai mult sau mai puțin antisemite, făgăduesc a stîrpi „extremismul“ de dreapta. Democrația şi libertatea trebuesc apărate cu orice preț.
Dar toată această agitație şi vorbărie, toate aceste teorii şi discutii au un singur scop: rasturnarea guvernului şi luarea succesiunii. Puterea! Locurile de deputați, senatori, prefecţi, primari etc. – iată ținta luptei.
Prea mult dureaza mizeria opoziției, prea mult stă partidul liberal la ieslele bugetului!
„Țara“ trebue trezită, „cetățenii“ trebue sa reacționeze! Mai ales cetăţenii trebuesc lamuriti asupra unui punct important, anume ca nici şefii nici subşefii diferitelor partide nu sunt duşmani ai „minorităților“, şi mai ales nu sunt antisemiți în felul lui Hitler.
Adevărat este, zic ei, ca in țara noastra Romînilor li se cuvine întîietatea, dar asta nu înseamnă nicidecum o ştirbire a drepturilor cetățenilor de alt neam şi alta lege. Aşadar jidanii pot fi liniştiți şi, deci, au obligaţia să dea bani pentru campania de răsturnare a guvernului „care sprijină extremismul de dreapta“. Dar jidanii nu mai sunt dispuşi să dea bani pentru nimicirea extremei drepte, ci ei cer libertate de acţiune pentru extrema stîngă şi constituirea unui „Front popular“ în care jidanii să activeze cu drepturi egale şi în proporţie cu contribuţia lor bănească. Adică ei cer conducerea efectivă a Frontului popular şi, prin Frontul popular, a Statului.
Declaraţiile în public ale şefilor de partide n’au nicio importanţă; hotărîtoare sunt tratativele în lojele masonice, dela noi şi din străinătate.
Alegătorii romîni, țărani şi intelectuali, se lasă îmbătaţi cu apă rece, cu vorbărie goală, cu poveşti şi pilde. Problema principală e cea a voturilor, a captării şi manevrării masselor pentru ajungerea la putere.
Discuţiile serioase sunt rezervate pentru consiliile de administratie, lojele masonice şi diferitele conciliabule cu potentaţii finanței jidoveşti din ţară şi străinătate. Aci se pune la cale democratizarea progresivă a Statului nostru, adică bolşevizarea şi iudaizarea lui. Iar demagogii noştri, ca toți demagogii de pretutindeni şi de totdeauna, sunt gata să vîndă țara.
Votul universal a născut demagogia şi luptele între demagogi, iar demagogia a dat naştere corupţiei şi desagregării Statului. Germenii revoluţiei trebue să încolţească pe urma demagogiei, iar revoluţia se sfirşeşte cu dictatura comunistă – dacă nu intervine extrema dreaptă.
Ce este aşa zisa extremă dreaptă?
Este mişcarea care vrea să oprească izbucnirea revoluţiei şi a războiului civil. Iar dacă, Doamne fereşte, n’ar putea opri deslănţuirea lor, mişcarea de dreapta va lupta pentru triumful ideii Statului naţional romîn împotriva tendinţelor Jidanilor de a institui în Romînia prin revoluţie dictatura comunistă-jidovească.

Mişcarea naționalistă deci nu este şi nu poate fi revoluţionară, ci ea este antirevoluționară şi conservativă. Aşa a definit-o şi Eminescu şi aşa este ea prin firea ei, deoarece este expresia instinctului de conservare a națiunii organizate politiceşte. Ea se opune tendinţelor revoluţionare ale demagogilor de tot felul, cari, pentru a ajunge la putere, aţîţă antagonismele de clasă şi exploatează toate nemulţumirile mulţimii guvernate impotriva clasei politice guvernante. Marea primejdie rezultată din aceste lupte între demagogi a fost şi este desorganizarea aparatului Statului şi înlesnirea amestecului străinilor, la noi al jidanilor comunişti, în conducerea Statului, ei devenind în luptele fratricide arbitrii situației şi nutrind nădejdea de a lua ei locul demagogilor venali şi incapabili de a conduce Statul.
Mişcarea naționalistă năzueşte deci dară de a restabili solidaritatea clasei conducătoare şi de a exclude, prin asta, amestecul străinilor.
Deslegarea practică a acestei probleme nu este aşa de simplă cum s’ar părea. Am arătat în cîteva studii diferitele aspecte ale ei precum şi mijloacele prin cari s’ar putea încerca deslegarea ei.
Ni s’a părut, şi credem a nu greşi, că organizația legionară este pe calea cea bună de a înfăptui regenerarea elitei noastre politice fără mari zguduiri şi evitîndu-se mişcări revoluționare.
Legionarii nu vreau să răstoarne elita actuală, nici nu vreau să răstoarne guverne pentru ca, la rîndul lor, să fie răsturnați de la guvern, ci ei vreau să asigure țării o conducere politică naţională, stabilă şi scutită de frămîntări demagogice.
Mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestui scop sunt de diferite feluri:
– participarea la viața politică în temeiul constitutiei,
– educatia cetătenească în taberele de muncă,
– rezistența activă împotriva demagogiei şi a comunismului.
Conducătorul Legiunii, d-l Corneliu Codreanu, a înțeles dela început că un conducător trebue să fie în primul rînd un organizator şi un educator. Problema ce şi-a propus spre deslegare a fost deci formarea legionaralui, a Romînului nou, a Romînului de elită. Crearea unui tip opus tipului de politician, a unui om deci care să aibă toate virtuțile ce se cer unei elite politice naționale şi căruia să-i lipsească viciile politicianului demagog şi corupt, sclav al finanței jidoveşti şi al masoneriei.
Cu drept cuvint, Căpitanul a văzut aci, in formarea omului nou, cheia problemei. Intuiția lui l-a condus în mod logic la concepția lui Platon şi Aristotel. Dar pornind dela realităţile noastre şi angajat de timpuriu în lupta politică practică, el a ajuns să găsească în condițiuni concrete date, cea mai potrivită cale de a rezolvi problema fără să se lase amăgit de teorii sterpe şi fără să se lase abătut din calea sa de empiriştii rutinari şi sceptici.

II.
Educația legionară cuprinde toate stările şi clasele sociale ale naţiunii româneşti. Scopul ei este de a forma o elită unitară şi solidară ca ideologie şi concepție, dar bine structurată şi ierarhizată după diferitele funcțiuni sociale. Astfel, în orice stare, clasă, funcțiune sau profesiune s’ar găsi, legionarul va reprezenta omul de elită înăuntrul acelor categorii sociale. Evident însă că pentru organizația politică şi pentru oprirea destrămării şi decăderii elitei politice important este ca legionarii să pătrundă cît mai mult în elita politică şi să-şi păstreze neştirbit caracterul de legionar, adică să fie incoruptibili şi pavăză neclintită împotriva masoneriei şi a comunismului iudaic.
Legionarul intrat în slujba Statului trebue să fie şi să rămînă funcționar al Statului național romîn. Fie că e jandarm, primar, magistrat, preot, învăţător, pretor, ministru, fie că ocupă cea mai inferioară sau cea mai superioară treaptă în ierarhia elitei politice – el trebue să fie însuflețit de spiritul de jertfă pentru Statul national romîn, el trebue să-şi împlinească datoria fără şovăire şi trebue să înteleagă ce este datoria sa.
Toată nenorocirea noastră, înstrăinarea pămîntului la oraşe şi sate, înstrăinarea comertului şi industriei, decadența științelor şi artelor, degenerarea fizică şi morală, se datoreşte lipsei de organizare a funcţionărimii Statului. Funcționarii nu stau în slujba Statului, ci a partidelor politice, a lojelor masonice, a cămătarului jidan dela sate şi a marelui financiar şi industrias jidan la oraşe. Șperţul în toate formele, dela bacşişul ordinar de un pol pînă la comisionul nobil de milioane, a deschis drumul invaziei jidoveşti şi dominațiunii politice a finanței internaționale tot jidoveşti.
În Bucovina şi Basarabia s’au dat certificate de cetătenie cu miile şi cazul recent dela Cernauti unde un functionar român, fost candidat cuzist în alegerile trecute, a „încetătenit“ o serie de jidani veniti din străinătate, ne arată în ce fel se explică sporirea extraordinară a populatiei jidoveşti în Statul nostru.
Cu înlesnirea imigrării prin sperţ şi coruptie incepe tragedia, ea contiuuă cu înlesnirea tuturor afacerilor de export, import, devize etc., tot prin sperțuirea funcționarilor şi politicianilor. Citeam într’un ziar că sperțarii şi afacerisții romîni au depuneri la băncile elvețiene cari ar atinge fabuloasa sumă de 120 miliarde lei. Iată bilanțul politicei democratice dela Unire încoace! Corupţia a pătruns în toate instituțiile publice atît de adînc, încît astăzi nimeni nu mai are încredere în buna funcționare a serviciilor publice. Funcționarii mari si mici au o singură năzuintă: să se îmbogățească repede, cît mai repede. Se’nțelege că marile afaceri de milioane, sute de milioane şi miliarde sunt rezervate celor mari. Şi în corupție s’a stabilit o ierarhie. Cel mic ciupeşte, cel mare înşfacă.

Dar n’am nici talent nici gust pentru descrierea amănunţită a corupţiei şi n’am nici izvoare precise de informaţie decît ziarele şi zvonurile cari circulă dela om la om. Dar chiar optimist fiind si nedînd crezare oricărei ştiri, sunt totuş dispus să cred că Statul nostru n’are funcționari devotaţi intereselor sale, ci numai funcţionari devotati intereselor lor personale şi familiale şi, poate, şi intereselor partidului din care fac parte, părăsind însă partidul şi trecînd în altul cînd prin acel partid nu-şi pot satisface interesele lor proprii.
Aşa fiind, e lesne de înţeles că Jidanii punînd, prin banii lor, stăpînire pe partide, au pus stăpînire şi pe funcţionari şi în măsură ce stăpînirea lor în partidele politice devine mai pronunţată, în aceeaș măsură alunecă tot aparatul Statului în mîinile lor.
Contraacţiunea mişcării legionare trebue sa se îndrepte împotriva acestor tendinţe prin infiltrarea legionarilor în instituţiile Statului şi paralizarea acţiunii de corupere susţinută de jidovime.
În învăţămînt, în magistratură, în armată, în administraţie, legionarul trebue să rămînă legionar, adică incoruptibil si păzind cu sfinţenie si abnegaţiune absolută interesele Statului naţional romîn. Legionarul trebue să-l urmărească pe duşman acolo unde îşi desfăşoară opera sa nefastă de destrămare şi anarhizare. Dar ca s’o poată face, în orice situatie s’ar găsi, legionarul trebue să fie pe deplin format, să fie într’adevăr „om nou“.
Exemplul „cuzistului“ amintit mai sus e edificator si am mai putea aduce cîteva exemple de astfel de funcţionari „nationalişti şi antisemiti“, cari în discursuri tună şi fulgeră împotriva jidanilor, iar „în particular“ iau sperţuri dela jidani si „învîrtesc“ afaceri cu jidanii.
Educatia legionară, dacă şi-a dat efectul, exclude astfel de fenomene. Rămîne totuş problema de a cerceta si controla, dacă într’adevăr spiritul legionar a început să pătrundă în serviciile publice.
Se’ntelege că partidele politice, atît la putere cît şi în Opoziţie, au tot interesul să împiedice intrarea legionarilor în serviciile publice şi răspîndirea spiritului legionar în instituţiile Statului. Dar tot aşa de bine se’nţelege că, luptînd între ele şi hărţuite de jidani, ele n’au posibilitatea să zădărnicească infiltrarea legionară. Legionarii nu sunt doar decît Romîni cinstiti, incoruptibili, muncitori, devotaţi Statului romîn – chiar cînd nu sunt îmbrăcaţi în cămaşă verde. Cămaşa verde e un semn distinctiv exterior şi îşi are rostul şi rolul în organizatie. Hotărîtor este însă caracterul legionarului şi actiunea lui determinată de acest caracter.

III.
Se va obiecta că în toate partidele sunt oameni cinstiţi şi buni Români şi că Legiunea „n’a mouopolizat cinstea şi nationalismul“. Fără îndoială că şi în partidul lui Marius şi în cel al lui Sulla erau oameni cinstiti şi buni Români, n’am putea totuş afirma că Statui roman era bine servit prin aceşti oameni cinstiti din cele două tabere. Şi cu drept cuvînt se pune întrebarea, dacă după prăbuşirea autorităţii Senatului şi izbucnirea războaelor civile pînă la întemeierea şi organizarea imperiului prin Augustus a existat un Stat roman. Şi prin ce a renăscut Statul roman?
Eminescu, în scrierile sale politice, a descoperit cu intuţie genială, de unde pornesc toate forţele cari ameninţă unitatea Statului Romîn. In Ideea Statului monarhic şi în multe alte articole, Eminescu arată că „Statul trebue pus la adăpost de înverşunatele lupte de partid“, „la adăpost de patimele şi de asprimea intereselor momentane şi trecătoare“.
În articolul Ilustratii administrative, Eminescu descrie starea de plîns a administraţiei romîneşti, desorganizarea institutiilor Statului prin politica partidelor.
„A administra? Dar întrebatu-s’a vreunul din geniile universale ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică a privi bună starea populatiei, ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale? Excepţie făcînd de ţara noastră, administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populației rurale. El are să judece, cînd scade populatia, de ce scade; cînd dă îndărăt productia, de ce dă; cind e un drum de făcut, pe unde să-l facă; cind e o şcoală de înfiinţat, unde s’o aşeze mai cu folos…
Pentru sarcina de subprefect se cere atîta ştiintă, atîta dezinteresare, atîta patriotism, pe cît le poate avea numai un om cu multă şi temeinică cultură dar, fiindcă la aproape toate posturile din tară poate aspira oricare cenuşer, de aceea fiecine care a’nvățat două buchi, lasă plugul, cotul şi calapodul în ştirea lui Dumnezeu şi rîvneşte a se face roată la carul Statului“.
Regimul partidelor politice, luptele demagogice nu îngăduesc o bună organizaţie a serviciilor publice. Fiecare partid îşi are funcţionarii săi cu cari vine la putere şi cari administrează ţara în interesul partidului. Interesele țării sunt subordonate intereselor partidelor, Statul nu există.
Statul începe să existe sau să renască din haosul democraţiei demagogice prin organizarea unui corp de funcţionari, a unei administraţii ierarhizate.
„Înaintea funcţionarismului imperial al lui Augustus, zice Emile Lasbax (în La France ira-t-elle a un Troisléme Empire?, pg. 188 urm.), nu există Stat roman; după aceea numai, Statul roman a existat. Atunci, într’adevăr, s’a născut noţiunea de serviciu public; atunci au răsărit, pentru a se răspindi repede în urmă, marile servicii publice specializate, poliţie, alimentaţie, incendii, apă, clădiri; toate aceste subt forma de prefecturi, care dăinueşte incă în Franţa, şi a cărei origine se urcă la această dată precisă. Cu Augustus, Claudius, Hadrian, Septimius Severus, – cei patru mari suverani administratori -, Statul roman se strădueşte neîncetat de a organiza Statul cu un număr cît mai mic posibil de funcţionari, pentru ca aceştia să fie în realitate o aristocraţie. Cu Diocleţian, în sec.’al III-lea, sistemul degenerează în birocraţie. Acesta este spectacolul Imperiului-Jos, al acestei faze de decadenţe cînd vechea aristocraţie a Statului, guvernarea celor mai buni, a făcut loc unei individualizări fără măsură a autorităţii, cînd armata nu mai este supusă puterii conducătorilor, ci lăsată în voia legionarilor, cînd funcţionarii recrutaţi nu mai mult între cetăţenii romani, ci între barbarii prea puţin asimilaţi, au perdut, cu sentimentul national, legalismul disciplinei. Imperiul echilibrat al lui Augustus a devenit o artificială juxtapunere a două elemente contradictorii: la vîrf, o monarhie despotică după tipul oriental; la temelie, o republică de beneficiari, solidari numai prin interes, si a căror cupiditate, după mărturia celor administraţi din acea epocă, se apropie de venalitate“.
Observînd organizarea serviciilor publice în Statul nostru, ne vom incredinta lesne că regimul partidelor politice, cu demagogia şi corupţia lor, a ucis şi ideea de Stat şi Statul. Acesta nu poate renaşte decît iarăş numai prin organizarea serviciilor publice, prin crearea unei aristocrații de funcţionari. Birocratia anarhică, lipsită de patriotism, amestecată cu străini neasimilaţi şi cu Romîni înstrăinaţi, trebue purificată, redusă la număr, iar modul de pregătire şi recrutare a funcţionarilor (în toate serviciile şi toate instituţiile publice) trebue stabilit în conformitate cu interesele Statului naţional romîn.
Problema deci nu se pune în felul că am acuza pe toţi funcţionarii nostri de necinste şi corupţie, sau pe toţi membrii partidelor politice. Ci constatăm că niciun mijloc nu există în situaţia actuală de a împiedica intrarea de elemente necinstite şi corupte în serviciile publice şi niciun mijloc pentru a le elimina. Dimpotrivă, ni se pare lămurit şi verificat prin experienţă şi istorie că regimul actual, democratic, demagogic şi parlamentar, înlesneşte nu numai intrarea de elemente corupte şi nepregătite în serviciile publice, ci chiar le apără şi protegiueşte, întrucît, în primul rînd, aceşti oameni sunt cel mai puternic sprijin ai partidelor. Ei reprezintă şi susţin partidele împotriva Statului, ei sunt stîlpii democraţiei demagogice, ei sunt devotaţii şefilor de partide, ei fac alegerile, mijlocesc afacerile, canalizează banii publici in buzunarele politicianilor şi ale lor proprii.

De aceea fascismul şi hitlerismul au trezit ura neîmpăcată a democraţilor. Teorii şi idei nu prea tulbură somnul politicianilor. Tratate groase de sociologie, conferinţe savante, monografii de sate romîneşti sunt tolerate, deoarece nimeni nu le citeşte. Dar lupta, acţiunea îndreptată spre renaşterea Statului şi spre crearea unei aristocraţii de funcţionari ai Statului nu ai partidelor, va deştepta cu necesitate duşmănia şi ura politicianilor demagogi, cari vor căuta, cu orice mijloace, să oprească consolidarea Statului.
De aci se explică atacurile tuturor partidelor împotriva Legiunii şi tendinţa lor de a împiedica intrarea legionarilor şi a concepţiei legionare în funcţionărimea romînească.
Apariţia de numeroase partide şi organizaţii „naţionaliste, creştine şi anticomuniste“, sfiala cu care se vorbeşte în presă despre Legiune şi legionari, e semnul că democraţia demagogică se simte ameninţată şi strîmtorată. Ea e dispusă să devie naţionalistă, creştină şi anticomunistă, ba chiar antisemită, dar nu înţelege să cedeze în punctele esenţiale de cari depinde existenţa ei şi posibilităţile de stăpînire, cu schimbul, a ţării în folosul partizanilor.
Democraţia nu vrea ca Statul să renască. Prin urmare votul universal, parlamentarismul, partidul sunt lucruri cari trebue să rămînă neatinse. Țara e doar plină de foşti miniştri, foşti prefecţi, foşti primari, cum şi de viitori mici şi mari slujbaşi, cari aşteaptă venirea la putere a partidului lor ca să fie repuşi în funcţii sau să înainteze în grad şi să poată administra in voie averea ţării. Pentru realizarea acestor dorinţe ei sunt gata să extermine şi comunişti şi jidani, dar şi legionari.
În număr nelimitat sau limitat, după cum li se va cere in momentul critic de cei ce înlesnesc venirea la putere în această învălmăşeală şi luptă între partide, Legiunea îşi croieşte drum drept fără cotituri şi compromisuri. Ea înaintează încet dar sigur, pe front larg, scoțînd duşmanul din toate pozițiunile ocupate.
Acţiunea Legiunii deci nu e îndreptată spre un singur obiectiv, care ar fi de pildă dobîndirea puterii prin mijloace demagogice, ci ea merge în adîncime, transformînd bazele organizaţiei noastre politice.
Crearea unei aristocraţii de funcţionari ai Statului şi infiltrarea lor în serviciile publice ni se pare, după cele spuse mai înainte, o acţiune menită nu numai să susție lupta pentru dobîndirea puterii dar să şi asigure înfăptuirea unui Stat naţional deasupra şi, cind va fi necesar, împotriva partidelor politice.
Legiunea năzueşte deci a înlocui birocratia politicianistă printr’o funcţionărime a Statului.

Traian BRĂILEANU
Sursa: IonCoja.ro

NOTA
1. Traian Brăileanu (n. 14 septembrie 1882; d. 3 octombrie 1947, în Penitenciarul cu regim de maximă siguranță Aiud) a fost un profesor și politician legionar român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu (2).
Într-o perioadă de aproximativ 38 de ani, profesorul Traian Brăileanu a scris şi publicat numeroase lucrări de filosofie, etică, sociologie, politică, în limbile: germană, franceză şi bineînşeles română. Profesorul Traian Brăileanu a tradus opera lui Aristotel şi este considerat şi cel mai mare traducător în limba română a lui Kant, după Eminescu. A mai scris şi manuale şcolare de etică şi sociologie pentru liceu.
Dintre tratatele sale ştiinţifice, enumerăm: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei, Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie, Cernăuţi, 1923; Sociologie generală, Cernăuţi, 1926;Noi teorii politice, Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor socilogice, Cernăuţi, 1937;Plan pentru un studiu socilologic asupra armatei, Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală, Bucureşti, 1940;Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti, 1941; ş.a.
„Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant”, Alexandru Vintilă.
2. Material a fost preluat din revista Însemnări Sociologice, anul II, nr 7 din Octomvrie 1936. (V.T.)

Share on Facebook

Tweet

Follow us