Omul de hartie de ziar si gazetarul din carne
Un cotidian central onorabil, practicantul unui nonconformism sanatos fata de ierarhiile ce tind sa se anchilozeze in lumea jurnalismului romanesc, semnaleaza chiar in numarul de astazi o anomalie din sanul breslei, ce risca sa treaca pragul anului si al Europei. Premiului „DumitruTinu”, instituit de Clubul Roman de Presa in memoria ziaristului de la „Scanteia”, devenita „Adevarul”, apoi „Gandul”, ii este chestionata legitimitatea de a recompensa in continuare performantele unui ziar la fine de an. Cu atat mai mult cu cat impunerea sa in galeria de distinctii n-a intrunit niciodata, zice-se, unanimitatea aprecierii comunitatii jurnalistice, in momentul in care a fost propus de catre Cristian Tudor Popescu, recent retrasul presedinte al Clubului Roman de Presa.
Demersul articolului gazduit de ziarul „Cotidianul” va trebui sa infrunte, cu siguranta, un potop de proteste, macar din partea CTP, receptat de multi dintre confratii gazetari si de catre foarte multi cititori, drept pupilul celui care a fost Dumitru Tinu. Imagine nu tocmai corecta, daca ne amintim de aparitiile televizate ale celor doi. Duetul Tinu-Popescu mi-a parut intotdeauna un efort struto-camilesc de a ilustra predarea stafetei la gazeta la care cei doi scriau si se imbogateau onest, din munca lor de ziaristi. Desi creditat cu merite de mare manuitor de condei, Tinu mi-a facut mereu impresia unei priceperi scremute si a unei inadecvari flagrante la vremurile noi in care ajunsese sa scrie. Bolovanos in exprimare, fie ca o facea oral sau pe hartie, parea un unches bland si incet la minte in compania infinit mai agerului CTP. Felul in care ce doi se completau televiziv era o lectie deschisa despre cum limba de lemn si gandirea incleiata a unuia se descleia curgator, convingator si, sa recunoastem, seducator, in parada lingvistica a celuilalt. Gandul pe care Tinu il incepea tulbure, sovaitor si anemic era iute preluat de Popescu, slefuit cu migala de orfevru si facut sa straluceasca rece si cristalin in sintagme precise si limpezi. Intr-o ecuatia cerebrala simpla, Tinu era fundalul cenusiu si vascos, iluminat de fulguratiile sinapselor Popescului.
Nu vom afla niciodata cat de sincera era admiratia CTP-ului fata de mentorul sau intr-ale scrisului la gazeta. Datele primului nu-l fac nicidecum un discipol al manierei de a gandi a celui de-al doilea, doar daca perla are de ce sa fie recunoscatoare mucilagiului care a facut-o posibila. In plus, superbia scrisului si zisului la cel dintai, regizata cu fiece aparitie pe sticla sau pe hartie, nu este din familia gesturilor cuminti de recunoastere a originilor. Abia cand respectul a virat in veneratie s-a cimentat banuiala ca mostenirea pe care Tinu i-o trecea Popescului la televizor iar acesta o prelua cu gesturi hieratice nu era doar din tagma uneltelor gazetaresti.
Si Brasovul a avut Dumitru Tinu-l lui, cel putin dintr-un punct de vedere. Omul s-a numit Stefan Tudor; a lucrat la „Transilvania Expres” ca secretar general de redactie si s-a stins intr-o imprejurare care a generat probabil la fel de multe indoieli precum circumstantele in care pierea, in urma cu patru ani, fostul director de la „Adevarul”.
Imi place sa cred ca l-am cunoscut oarecum pe Sefan Tudor, despre care toti colegii stiau ca e securist absolvent de „Stefan Gheorghiu”. Scrisul nu era tocmai unul dintre talentele sale; dupa ce a decedat chiar in redactia in care lucrase inca de la infiintare, condescendenta de parada a multora dinre confrati i-a atribuit merite scriitoricesti pe care nu le avea. Desi nu se dezbara niciodata de metehnele dobandite la scoala tovarasilor, a avut in schimb o stiinta de a lucra cu subalternii carora celorlalti sefi, altminteri porniti impotriva securistilor, n-au stiut s-o aiba niciodata. Mai degraba decat gazetar, a fost un individ disciplinat, energic, bun animator al colectivului in care a lucrat. A fost o fire simpla, dezghetata, dar invelita intr-o carcasa pretioasa, incropita in parte in imaginarul celorlalti.
Veneratia de care a avut parte post-mortem, in care s-ar fi inscris natural si un premiu omonim, n-a fost decat inflarea respectului aproape sincer pentru om si a pretuirii trucate pentru jurnalist.
Vifor Rotar
