Ordinul Injectiei si Medalia de ghips
Asa cum ati putut citi deja pe site-ul nostru, la jumatatea saptamanii trecute, Inalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat sentinta in dosarul Revolutiei de la Timisoara. Generalii in rezerva Victor Athanasie Stanculescu si Mihai Chitac au primit cate 15 ani de inchisoare, pentru infractiunile de omor deosebit de grav, comise in timpul evenimentelor din decembrie 1989 in capitala Banatului. Inainte de a se considera ca in felul acesta criminalii au platit pentru atrocitatile comise, urmasii cazutilor in masacrul de la Timisoara mai au de asteptat si judecarea recursului, ce va fi inaintate aceleiasi Curti.
Chiar daca sentinta va ramane neschimbata dupa consumarea ultimei cai de atac permise de lege, ramane de stabilit, macar de o instanta morala daca nu de una judecatoreasca, daca arestarea abuziva a peste 830 de persoane, impuscarea a 160 de persoane, incinerarea cu acid a 110 de morti neidentificati si aruncarea cadavrelor la groapa comuna nu sunt cumva fapte de genocid, iar nu doar niste omoruri. Fie ele deosebit de grave.
Maharii militari ce-si ascund mainile patate de sange sub mansetele impecabile ale uniformelor de parada n-au fost deranjati timp de noua ani de cosmarul crimelor comise sub comanda lor. Abia in 1999, justitia catadicsea sa-i condamne la cate 15 de detentie. Deranjul provocat de visele cu morti n-a durat prea mult: spalatorul de cadavre Tanase Joita, pe atunci procuror general al Romaniei, promova un recurs in anulare in favoarea celor doi calai. In urma interventiei pesediste, aceeasi Curte de Casatie si Justitie decidea, in 2004, rejudecarea generalilor, pe motiv ca nu le fusese respectat dreptul la aparare cu ocazia condamnarii pronuntate cinci ani mai devreme.
In buna traditie a ungerii in postul de magistrat suprem in Romania, procurorii generali au in fisa postului sa presteze in calitate de manusi de matase imaculata pentru mana lunga a partidului la putere, ce intoarce lesuri de pe-o parte pe cealalta, rasfoieste dosare sau amareaza flote in golfuri ferite, un an-doi sau un mandat-doua, pana trece furtuna. Nu-i de mirare ca sluga Joita a gasit o chichita avocateasca cand i s-a cerut s-o fabrice.
Pana una-alta, chiar si faptul ca dosare de asemenea anvergura sunt inca in lucru, cand viata te invata sa mergi mai departe si sa resorbi dureri, frustrari, revolte de care incep sa te desparta, iata, tot mai multi ani, este lucru de mirare prin partile noastre. Un personaj notabil aflat recent in vizita pe la noi a fost invitat la plecare sa-si spuna o impresie despre tara noastra draga. Cu toata presiunea la care a fost supus, vedeta a nimerit-o de minune. „Imi place Romania, pentru ca aici se intampla mereu cate ceva” a sunat remarca oaspetelui, care a surprins involuntar esenta vietii mioritice, desi se pregatise sa debiteze o banalitate.
La prima vedere, pare ca a nimerit pe de laturi cu diagnosticul; daca te uiti la perenitatea scandalurilor si la cat de mult o pot tine politicienii gaia-matu, nu mai suntem o tara chiar atat de zglobie. Parem chiar lejer incremeniti, eventual in proiect, ca sa ne dam putin heideggerieni. Drama este ca, in realitate, lucrurile chiar se succed ametitor pe-aici. N-ar fi rau, daca praful starnit de tropaitul faptelor n-ar acoperi evenimente cruciale. Revolutia si adevarul despre ea sunt exemplele tragice de demersuri avortate la jumatatea drumului. Alte fapte deloc marete se pregatesc sa devina istorie si sa traga protector plapumi de colb peste dosare, marturii, jafuri si pradaciuni.
Cate-o sentinta de felul celei pronuntate ieri tulbura putin din inertia statornicita peste halci din trecutul murdar si vinovat al generalilor lui Ceausescu. In calitate de civili amarati ce suntem, ne vine greu sa intelegem complexitatea deciziilor militare, prin paienjenisul de testimonii, inregistrari, relatari, delatiuni, totul bruiat de rapaitul asurzitor al armelor automate, manuite de nu se stie bine cine in decembrie 1989. Dar astea-s doar impresii de racani neinstruiti. In lumea aliniata a militarilor, ceata care pluteste peste civilie nu exista. Acolo mecanismele sunt clare si reci ca teava unei arme in rastel. Exista o ierarhie stricta, pe firul careia se pot reconstitui cele mai secrete ordine. Generalul Stanculescu este servit de foarte convenabila circumstanta ca toti fostii sai superiori au raposat. Ceausescu, ministrul erou al Apararii Milea, seful Marelui Stat Major Guse, fostul prim-secretar judetean al PCR pe Timisoara, un oarecare Balan. Nu mai e nimeni care sa poata confirma ca Victoras n-a avut deloc grija de copii, cum ii lasase cu limba de moarte Ceausescu, si a umplut treptele catedralei din Timisoara cu sange nevinovat.
Ce nu-nteleg este cum de nu vede nimeni crimele de lasitate si tradare pe care le-a comis Stanculescu, carpa incarcata de stele si decoratii. Imediat ce situatia incepuse sa se coloreze in rosu la Timisoara, generalul a dat fuga la medic sa-si faca o injectie „care m-a scos din joc”, cum recunoaste singur, o zi intreaga. Dupa „sinuciderea” lui Milea, a recidivat; pentru ca-l durea-n fesa ca sa mai incerce o intepatura, si-a pus piciorul in ghips.
Remarcabile fapte de arme, pentru care, in tari mai civilizate, ajungea direct in fata Curtii Martiale.
Vifor Rotar
