Originea limbii române este legată intrisec de ROMÂNITATE, ca și procesul de formare a poporului român!
Să nu ne „separăm”, prin teorii fanteziste, de adevaratele rădăcini ale civilizației europene! Să citim si să adâncim, apoi să lansăm ipoteze…
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Cei mai mulţi specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, inclusiv latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata). Altfel spus,suntem europeni …de baza, intemeietori de civilizatie europeană!! Senzationala este rezistenta singulara a acestei insule a Romanitatii, intr-o agresivă Maree slavonă.
Potrivit Acad. Al. Rosetti, un mare lingvist european: „ limba română este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”. În timp, limbile au evoluat, s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice, 
gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai era înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm „praguri”, dar se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru limba română, s-au propus,chiar justificat, mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Limba română a menţinut structura limbii latine; în structura gramaticală română s-au conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropeană), din care nu s-au consemnat putine cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută… popular, sub numele de „limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această limbă, din pacate, nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi doar aproximativ refacută de filologi, prin studii comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte precum:Daco-român, Aromân, Istroromân, Meglenoromân.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi începe din secolul al VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gân
d, oraş, fel, etc.Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin.
Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ). In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur, abandon, caiet, etc.)Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania) şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească).
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar numeroase cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ). 
În Transilvania, devenită parte a monarhiei austro-ungare influentza , limba de cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului religios a majoritatii populatiei ortodoxe din Transilvania era însă tot slavona.
Primul text scris foarte curat in limba română cu o atestare certă, este o scrisoarea celebra de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar doua textele chiar s-au descoperit fiind in curs de cercetar si autentificare! Dar mai sunt vreo 3-4 mii de carti vechi in depozitul de la Prima Scoala romaneasca dn Schei.
Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară, varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de “Biblia de la Bucureşti” .
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275.
Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen de mai lunga durata ,ce s-a dovedit ireversibil iar consecinţele acesteia au fost in primul rand , de natură etno-lingvistică. Se prezuma ca dupa razboaiele dacice, barbatii pieriti in lupte …au generat, volens -nolens aparitia a tot mai numeroase familii mixte, intre localnice si luptatorii romani demobilizati in conditii avantajnoase din armata regulata, bucura ndu-se de drepturie de cetatean al imperiului in Dacia Felix, adevarata atractie a vremurilor!
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideea latinităţii, concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o firească necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii, cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. 
Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şiterminată in 1536.El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.
În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”. El spunea ca: „de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea latină a limbii române. Cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.
Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. ”El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”
Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care,primul , încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.
Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti europeni.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”. „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând ca: aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunării: „Iară noi în-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg,nu numai aceştia de aici, ci şi den Ardeal, încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi ceva mai osebită în nişte cuvinte din amestecarea altor limbi, iară tot unii sînt. Ce pe aceştea, cum zic, tot de romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvodît şi cură…(curg n.n.)”.
Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani;constitue si pentru Mihai Eminescu o principala referintza in procesul de etnogeneza, ce se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul. Şi el susţine clar ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”.
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi neînsemnat? Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată primii un alt popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să ne apărăm pământul pe care Zeii ni l-au dăruit.
Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai presus de trupurile trecătoare. 
Da, Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească. Unii sarind binisor calul… În multe din poeziile sale, si G. Coşbuc, popular in epoca, a evocat trecutul glorios al poporului nostru din cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi naţională. Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal, legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”, ,,Moartea lui Gelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).
Dar una-i versul…altu-i eresul! Iata, in ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă .„Din zei de-am fi scoborâtori/C-o moarte tot sîntem datori/Totuna e dac-ai murit/Flăcău ori moş ingîrbovit;/Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câne-nlănţuit.”
Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.În lucrarea ,,De la Zalmoxis la Gengis Han”-1910, autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat universală a religiilor”(M. Eliade). În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic al dacilor, vânătoarea rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţii din ,,Mioriţa”, Cultul lui Zalmoxis.
Un savant de mare autoritate stiintifica Vasile Pârvan, fostul istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-romane. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de importante săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare romaneasca in domeniu,o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării istorice si rolul politic şi cultural al daco-geţilor. El afirma că ,,spre deosebire de restul tracilor, care erau politeişti geţii se arată în credinţele lor henoteişti”.
În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un „nume„, el spune că aceştia i-au zis zeului din ceruri, când Zamolxis, când Gebeleizis, nume care, e de părere că nu sunt doar,…”simple atribute explicative ale puterii ori înfăţişării divinităţii.”
Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului nostru până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular – care este acelaşi pana azi la fel ca şi cel dăltuit în piatră, pe Columnă.Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării,mai ales in Transilvania , aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe Columna lui Traian. Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a fost recunoscută cu probitate şi de către Şcoala Ardeleană. Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită a continuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană. Din pacate, explozia amatoristica numita…
Tracomania este, cumva, un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai comunismului, şi care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică, prin exagerarea nu odata ridicolaa importanţei tracilor, inclusiv in domeniul foarte specializat al Lingvisticii romanice, vezi Doamne, în vederea elucidării unor dileme istorice şi culturale.
Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă „goangă” a unor fantezişti, ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea comunismului, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian Marino numeşte „obstacolele” în calea europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau tendinţele totalitare pe fondul izolatioismului „ideologiei de sorginte ceausista dar si de o serie de articole inspirate de Iosif Constantin Drăgan în care era promovata originea noastră tracică.
Pana la urma DACISMUL este un “curent” usor exacerbat in istoriografia autohtonă, afirmat la inceputul secolului al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi in general la istoria universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia arhaicului. (sinteză serioasă!)
