Padurile monitorizate cu ajutorul satelitilor
Starea padurilor si nivelul lor de distrugere sunt atent monitorizate cu ajutorul a 30 de sateliti de pe orbita Pamantului, dar metodele generale de recunoastere si de interpretare a fotografiilor, esentiale pentru masurarea impactului asupra climei, lipsesc in continuare.
Satelitii de observare a Terrei, care devin tot mai banali, beneficiaza de o rezolutie suficient de mare pentru urmarirea permanenta a evolutiei suprafetelor impadurite, ce se micsoreaza intr-un ritm accelerat in lume, mai ales in America de Sud, Asia si Africa.
Satelitii furnizeaza multe fotografii ce au o rezolutie slaba, insa, prin cartografierea unor zone patrate de 300 x 300 de metri, „se poate determina daca este vorba de o padure primara sau secundara” sau daca este una originala sau una plantata de oameni prin analiza culorii imprimate pe pelicula, a explicat Frédéric Huynh, directorul Institutului de cercetari pentru dezvoltare (IRD).
Scopul este punerea la punct a unor metode general valabile pentru a putea monitoriza padurile in timp si spatiu, a explicat cercetatorul. In opinia sa, datele transmise de sateliti sunt „prea putin utilizate astazi”, deoarece „se investeste mult in aceste tehnologii spatiale, dar prea putin in folosirea lor”.
Fotografiile si imaginile in infrarosu pot fi completate cu date oferite de un radar, care „ar permite observarea zonelor mai putin clare sau ar obtine imagini din timpul noptii”, a adaugat Pascale Ultré-Guérard, directorul programului de observare a Terrei de la Centrul National de Studii Spatiale (CNES).
Compararea imaginilor obtinute cu ajutorul satelitului cu datele de pe teren va permite elaborarea modelelor ce vor putea caracteriza padurile in functie de biodiversitatea lor sau de capacitatea de a stoca dioxidul de carbon (CO2).
Masurarea acestei capacitati a devenit o miza extrem de disputata in randul tarilor semnatare ale protocolului de la Kyoto, care prevede instalarea unor adevarate „puturi de carbon” – paduri si terenuri agricole care sa absoarba CO2. Statele trebuie sa se puna de acord pentru a stabili zonele ce vor fi analizate, pentru a obtine baza metodologiei care va fi ulterior acceptata de catre toate celelalte tari.
Daca se va lua in calcul doar defrisarile, ar insemna sa se stopeze dezvoltarea anumitor state, mai ales a celor din Africa centrala. Tarile in care defrisarile sunt masive, precum Brazilia si India, doresc sa impuna propriile lor metode de gestionare a situatiei.
In scopul obtinerii unui consens, 80 de state si o parte din organizatiile internationale incearca sa se puna de acord asupra interoperabilitatii sistemelor lor de supraveghere si analiza din cadrul Group of Earth Observations (GEO – Grupul de Observare a Pamantului).
Franta, singura tara din emisfera nordica care dispune de o padure tropicala in Guyana, a inceput deja monitorizarea acesteia, pentru a elabora modele ce pot fi transpuse si in cazul statelor de la sud de ecuator, printr-o retea de cinci statii de receptie care acopera mare parte din zona intertropicala.
Pentru alte state, insa, mai sarace, costul de acces la datele furnizate de sateliti si, mai ales, absenta specialistilor in obtinerea si interpretarea imaginilor trimise de acestia reprezinta un impediment major.
