Minciuna ridicată la nivelul politicii de stat, nu încetează a fi minciună.
Mișcarea națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80 a culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august 1989, urmată, la numai patru zile de la decretarea, la 31 august 1989, de către legislativul republicii, a limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin. Anii ’90 aduc, în sfârșit, eliberarea. Marea Adunare Națională din 27 august 1991 declară Republica Moldova stat independent și suveran.
Ulterior, Ziua Limbii Române a fost oficializată și de către Parlamentul de la București, ca zi festivă, prin Legea nr.53/2013.
Îmi amintesc bine prima aniversare a Sărbătorii Limbii Române la Cernăuți, organizată în prima duminică din septembrie 1990 de către Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” în Parcul central (Grădina Publică de altădată), cu o sală arhiplină. Sărbătoarea s-a încheiat cu o procesiune stradală, mulțimea condusă de protopopul de Noua Suliță, părintele Dumitru Mândrescu din comuna Mahala, și preotul-paroh din Corovia, Mihai Ivasiuc, îndreptându-se, cu portretul lui Ștefan cel Mare în față și cu drapele tricolore, spre casa lui Aron Pumnul. Președinte al Societății organizatoare era poetul Ilie T. Zegrea, iar eu eram prim-vicepreședinte.
Astfel, a intrat în tradiția tinerei Societăți pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” (înființată la 28 mai 1989), sărbătoarea „Limba noastră cea română”. Ucraina era încă republică sovietică. A fost un eveniment extraordinar, expresie a entuziasmului general care stăpânea inimile miilor de români bucovineni ieșiți în stradă, cu mult curaj și cu mari așteptări, în acea perioadă de mari speranțe. Am simțit atunci manifestarea supremă a dorinței de emancipare și afirmare națională, refulată timp de o jumătate de secol de dictatură și umilință. Discursurile electrizante, apelurile către autorități de a ni se face dreptate și nouă, cântăreau, în acei ani, mai mult decât cântecul și dansul (importante și acestea), care, încet-încet, au schimbat fața sărbătorii, folclorizând-o.

Acea primă aniversare a Limbii Române a rămas în istoria recentă a comunității românești din nordul Bucovinei ca unul dintre cele mai importante evenimente trăite de comunitatea românească din ținut, alături de alte două acțiuni îndrăznețe, cu ieșire în stradă: pichetarea Administrației Regionale de Stat din 17 septembrie 1991, la nicio lună de la proclamarea independenței Ucrainei, când o mulțime de oameni a cerut dreptate pentru limba română și tricolor (obținându-le pentru o o perioadă scurtă de timp), și pichetarea din 17 octombrie 2017, în al 26-lea an de suveranitate a Ucrainei, a aceleiași administrații, când lumea s-a adunat pentru a protesta vehement împotriva art.7 din noua Lege a Educației din Ucraina, prin care, contrar prevederilor constituționale (în special art.22 și 53), dar și promisiunilor Kievului din prima etapă a independenței ucrainene, s-a restrâns dramatic dreptul la educație în limba maternă.
Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina și Legea minorităților naționale, combinate cu valul descătușării generat de perestroi-ka gorbaciovistă, dar și o mai mare deschidere din partea autorităților de tranziție, ne dădeau speranța că, în foarte scurt timp, găunosului internaționalism sovietic îi va lua locul egalitatea și echitatea interetnică. Succesele din primii ani, concretizate prin deschiderea unor școli și clase românești, trimiterea masivă de absolvenți ai școlilor medii la studii în România, pelerinajele la mănăstiri, apariția presei libere, înființarea de noi asociații culturale ș.a. ne întăreau convingerea că se poate și altfel.

Treptat, însă, se va contura tot mai mult politica dreptății selective, unde “celorlalți” li se va rezerva dreptul de a se „bucura” de vechiul statut al „fraților mai mici” și de a fi înghesuiți în vechile tipare. Nici sloganele „toți egali, toți diferiți”, „unitate în diversitate”, „multiculturalism european” nu-și vor prea găsi loc în spațiul public oficial. Mai marii zilei nu vor înceta să sugereze sau chiar să afirme, direct sau indirect, că în perioada sovietică în Ucraina a avut de suferit o singură etnie, cea care acum este titulară, și că a fost nedreptățită doar o singură limbă, care în prezent e limba oficială a țării. Ați auzit vreodată ca autoritățile să spună clar și fără echivoc, că în regiunea Cernăuți au mai avut de suferit și alții? Ați auzit vreodată ca un demnitar ucrainean să fi recunoscut vreodată că majoritatea deportaților din regiunea Cernăuți, în anii 1940-1941, 1944-1945, au fost tocmai românii din fostele raioane Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Suliță? Am avut oare, noi, românii din Ucraina mai puține motive, inclusiv morale, să ne așteptăm la o cu totul altă etnopolitică a noului stat democratic ucrainean, comparativ cu cea stalinisto-sovietică?

După 31 de ani de independență ai Ucrainei și la 31 de ani de când tot sărbătorim Ziua Limbii Române este firesc să ne întrebăm: după mai mult de trei decenii de statalitate ucraineană se simte oare mai confortabil limba română decât se simțea la data destrămării U.R.S.S.-ului? Avem cumva mai multe motive să ne bucurăm de modul în care ea este tratată de autoritățile de azi față de cum era tratată de autoritățile din ultimii ani ai perestroicii lui Gorbaciov? Fiecare dintre noi este liber să răspundă așa cum îi dictează conștiința, dar nimeni, decât doar cei robiți unor interese care n-au de a face cu știința, cu realitatea sau cu propria conștiință, nu poate să conteste faptul că speranțele firave din primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, legate de „noua democrație”, au sucombat lamentabil.
Noul cadru legislativ și noile politici lingvistice, promovate cu o insistență demnă de altă menire, au spulberat orice așteptări. Nici Constituția țării, nici obligațiile internaționale în domeniu nu mai sunt luate în seamă. Mai e valabil oare art.13 al Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina încheiat în 1997? Răspunsul la această întrebare ni-l dau rezultatele politicilor efectuate de statul ucrainean în cele trei decenii de suveranitate: reducerea la jumătate a numărului de școli cu predarea în limba română, intensificarea atacurilor la adresa comunității, percheziții și hărțuiri politice, subtilizarea cărților românești din biblioteci, reactivarea moldovenismului politic devenit chiar mai agresiv decât în vremea sovieticilor, accelerarea procesului de omogenizare etnică a națiunii politice, imixtiunile directe și indirecte ale autorităților în viața mediului asociativ românesc, iar pe alocuri și „îndrumarea” directă etc.
Dacă imperiul austriac, după un secol de stăpânire a Bucovinei, încă mai deschidea școli românești și ucrainene în satele noastre, aproximativ proporțional componenței etnice, statul național ucrainean după doar trei decenii de independență, le închide și pe cele rămase de la U.R.S.S. Și totul se face cu atâta râvnă cinică încât motivarea propagandistică de ochii lumii cum că ceea ce se întămplă cu minoritarul e spre binele său și că doar astfel el se poate pe deplin integra în societatea ucraineană, vine să justifice nu grija, ci disprețul față de elementul etnic mai slab. Aceste practici amintesc mai degrabă de modul de acțiune al vechiului imperiu asiatic (de care, în 1991, credeam că am scăpat cu toții), decât de mult trâmbițatul vector constituțional european al noii republici. Dacă doar pentru două panouri cu hărțile istorice ale României și Bucovinei istorice, dintr-un geam de librărie, ne-am ales, în Anul Centenarului statului înrudit, cu un dosar penal (din partea S.B.U.) în 5 volume, însumând 1.010 pagini (între timp clasat), ce să mai vorbim despre nenumăratele șicane și nedreptăți făcute din umbră și rămase (mai puțin) cunoscute  majorității dintre noi?

Fațetele moldovenismului: teze și antiteze
În continuare, mă voi referi pe scurt la o veche tactică de luptă împotriva unității identitare a comunității românești din Ucraina: moldovenismul lingvistic, inventat spre a servi scopuri (geo)politice și promovat cu îndârjire, la început, de autoritățile sovieto-kominterniste, iar după 1991 – de cele ucrainene.
Ceea ce m-a determinat să mă aplec mai îndeaproape asupra subiectului respectiv a fost o întâmplare adevărată, despre care am aflat de la prietenii din Bugeac. Din cauza lipsei de manuale la o materie școlară, profesoara R.A. (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea probleme în plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoința unei colege din regiunea Cernăuți să-i facă rost de câteva exemplare ale manualului pentru materia pe care o predă. Manualul, dacă e să credem celor specificate pe foaia de titlu, fusese editat în două limbi, pentru școli cu limbi de predare „diferite”. În realitate, era un singur manual, de același autor, tradus identic de același traducător (din ucraineană), cu diferența doar că, în varianta adresată școlilor din regiunea Odesa, pe
coperta sa interioară era trecut: „pentru insti­tuțiile de învățământ mediu general cu predare în limba moldovenească”, iar în varianta prevăzută școlilor din regiunea Cernăuți și Transcarpatică este trecut: „pentru instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba română”. Conținutul, însă, este absolut identic, textul e același până la ultima literă.

Primind cu bucurie cele câteva manuale lipsă de la prietena din Cernăuți, R.A. le-a repartizat elevilor săi. Și aici s-a produs deznodământul: la câteva zile, în școală apare un imens scandal. De „manualele-infractoare” află inspectoratul școlar raional, primăria și, evident, directorul școlii. Toți șefii o pun la zidul infamiei pe profesoara care a „îndrăznit” să aducă în școală manuale „subversive” (adică pentru școlile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la elevi, ceea ce a și făcut, neavând nicio altă opțiune. Greu de crezut și de înțeles pentru timpurile pe care le trăim așa ceva, dar acesta este adevărul. Las cititorul să aprecieze dacă o asemenea abordare – departe de a fi singulară – are ceva comun cu valorile europene.
Situația nu m-a putut lăsa indiferent. În consecință, m-am implicat atât cât am putut în soluționarea problemelor acute cu care se confruntă comunitatea românească din Bugeac.
Voi lua în discuție aici doar unele aspecte a unei vechi tactici de sorginte totalitaristă și anume încropirea unor strategii ascunse în vederea extirpării limbii române în regiunea Odesa. Analizând aceste strategii, vom înțelege mai bine modul în care autoritățile ucrainene înțeleg să se raporteze la o limbă oficială a Uniunii Europene, testând răbdarea autorităților din statele vecine, România și Republica Moldova, care, cu toată imensa lor toleranță (uneori nejustificată), nu vor putea să rămână la infinit îngăduitoare față de această manevră lingvistică, puțin spus necinstită, a vecinului din est. Nedorința de a recunoaște oficial că așa-numita „limbă moldovenească” diferită de cea română nu există în realitate, frizează absurdul. Nimic nu contează pentru aprigii ei susținători politici câtă vreme „existența” sa, clamată cu insistență, le este convenabilă geopolitic. Numai că o asemenea convenabilitate e iluzorie, căci minciuna are picioare scurte. Este poate un caz unic în Europa când, pentru denumirea corectă a limbii materne în școli, cetățenii sunt forțați să apeleze la instanțele de judecată.

În vara anului 2020, cvasitotalitatea părinților și profesorilor din mai toate școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de predare din regiunea Odesa au depus cereri către directori, solicitând trecerea la denumirea corectă a limbii de predare în școli: limba română, limbă oficială a Uniunii Europene. Petiționarii cereau unificarea programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale în cele trei regiuni cu populație compactă românească (Cernăuți, Odesa și Transcarpatia), participarea elevilor din regiunea Odesa la olimpiadele de limba și literatura română din Ucraina, organizarea de cursuri de perfecționare identice pentru toți profesorii de limbă maternă din cele trei regiuni ale Ucranei, etc. Totodată autorii cererilor solicitau respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția privind „situația particulară a persoanelor care se identifică ca moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin urmare, e limbă oficială a UE” (pct.48).
E de menționat faptul că, atât (ex) președintele Poroșenko, cât și Ministerul Educației și Științei din Ucraina au mulțumit public Comisiei de la Veneția pentru contribuția adusă, angajându-se să implementeze recomandările acesteia vizavi de noua Lege a Educației. De altfel, cereri privind trecerea la denumirea corectă a limbii în procesul de învățământ din sudul Basarabiei și unificarea programelor de învățământ la limba și literatura română în cele trei regiuni (Odesa, Cernăuți și Transcarpatică) au fost adresate de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor două decenii, Președinției, Guvernului și Ministerului Educației de la Kiev de către mediul asociativ românesc din regiunea Odesa, dar și de către Consiliul Național al Românilor din Ucraina.
Cererile părinților, profesorilor și a consiliilor pedagogice au fost și rămân justificate în totalitate: științific, legal, moral și de orice altă natură.
Din punct de vedere științific, lucrurile au fost și sunt pe cât se poate de clare. S-au pronunțat răspicat în acest sens cele două Academii: de la București și Chișinău, romaniști de talie internațională, dar și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din cadrul universităților de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail, din Ucraina. Reamintim aici spusele emblematice ale romanistului de talie internațională, Eugen Coșeriu, care declara cât se poate de clar: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică.
Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”. Și Eugen Coșeriu nu e nici muntean, nici oltean, e basarabean. O autoritate mondială în lingvistică, cum este profesorul și academicianul Eugen Coșeriu, născut în Basarabia, nu poate să-și discrimineze limba maternă numind-o altfel decât așa cum este corect.
Apreciem atitudinea Academiei de Științe a Ucrainei, care fiind de asemenea solicitată să emită un punct de vedere științific asupra așa-zisei limbi moldovenești, a preferat … să nu răspundă. Îi pică mai bine lipsa răspunsului decât compromiterea ca for științific suprem al țării.

În interviul său din 10 decembrie 2019, acordat agenției HotNews, Excelența Sa, Oleksandr Bankov, Ambasadorul Ucrainei în România, un foarte bun vorbitor de română, pe care a studiat-o nu la București, ci la Kiev, la catedra profesorului Semcinski, afirma foarte clar: „pentru noi nu există limba moldovenească. Există doar limba română, pe care o vorbim…Cei din România și Moldova vorbesc o singură limbă. Românii și moldovenii (din Ucraina) sunt împărțiți politic”, precizând că aceste lucruri sunt moștenite de la regimul anterior. Și fostul ministru ucrainean al educației, Serhii Kvit, a recunoscut că „nu există nicio diferență între limba română și cea moldovenească”.
Din punct de vedere legal, s-a pronunțat Curtea Constituțională de la Chișinău, care, prin hotărârea sa din 05 decembrie 2013, interpretând Constituția în corelare cu Declarația de Independență, a statuat că, Declarația de independență prevalează asupra Constituției, respectiv limba română, la care face referire Declarația, este limba de stat a țării. Pentru mai multă claritate, la data de 04 iunie 2018, prin Hotărârea nr.17 pentru controlul constituționalității unor prevederi referitoare la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, Curtea Constituțională, cu referire la același art.13 din Constituție, a constatat că „Limba de stat a Republcii Moldova este limba română, funcționând pe baza grafiei latine”.
Remarcăm aici și precizarea președintelui Curții Constituționale a R. Moldova, din 21 ianuarie 2021, având ca obiect un alt control asupra constituționalității Legii de funcționare a limbilor în Republica Moldova, și anume faptul că, “pornind de la prezumția că glotonimul limba română include și noțiunea moldovenească, în Republica Moldova limba română este maternă pentru cel puțin 77,86% din cetățeni”. Mai clar nici nu se poate.
În consecință, organul suprem al jurisdicției constituționale din R. Moldova a stabilit că, nici sub aspectul dreptului nu există așa-numita limbă moldovenească.
La nivel european, pentru a aduce doar un singur exemplu, menționăm „Cauza Catan și alții vs Moldova și Rusia”, soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19 octombrie 2012, în care se arată că „limba moldovenească” n-a fost niciodată folosită sau recunoscută undeva în lume, deși a fost una dintre limbile oficiale ale Moldovei în perioada sovietică”.
Din punct de vedere moral, comunitatea românească din Ucraina a avut de suferit în perioada sovietică nu mai puțin, chiar mai mult decât etnia titulară, prin deportări, marginalizare, asimilare, divizare etc., justificându-se pe deplin repunerea acesteia în drepturile sale firești.

Astfel, în condițiile în care așa-zisa limbă moldovenească nu are niciun suport legal, științific sau moral la purtătorii de drept ai acesteia (în România și R. Moldova) sau în orice altă țară din lume, cu excepția regiunii Odesa (Ucraina) și Transnistriei separatiste, Kievul vâslește în aceeași barcă a neadevărului kominternist împreună cu Moscova, având aceleași rațiuni politico-ideologice de divizare a comunității românești: Rusia – în Transnistria, iar Ucraina – în regiunea Odesa, și, parțial, în regiunea Cernăuți.
Așa-zisa limbă moldovenească a fost exclusă și din nomenclatorul standardelor lingvistice internaționale ISO 639.
Solicitat să emită un punct de vedere asupra instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei „limbi moldovenești” în Ucraina, ombudsman-ul pentru protecția limbii de stat a Ucrainei, Taras Kremini, în răspunsul său, printre altele, pe drept cuvânt, a menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul Împuternicitului nu dispunem de informații care să demonstreze că ar exista vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public, întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat”. Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat și nici a unei comunități etnice, dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin, după cum este și cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că are cu totul alte scopuri decât cele științifice, legale și morale, după cum este și cazul conectării la terapie intensivă a așa-zisei „limbi moldovenești”. De altfel, recenta decizie a autorităților de la Moscova de a „standardiza” limba ucraineană din Federația Rusă – după cum era și firesc – a avut o reacție vehement negativă din partea Ucrainei.

Să nu se cunoască oare toate acestea la Kiev? Parcă nu-mi vine să cred. S-au dat cumva uitării o serie de acorduri încheiate între Ucraina și R. Moldova, prin care, practic, era recunoscută identitatea etnică și lingvistică română/„moldovenească? Sau pentru oficialii ucraineni care fac politică lingvistică în această țară contează doar punctul de vedere al… agronomului Anatolii Fetescu, liderul moldovenist de la Odesa, fost viceguvernator al regiunii ? Ironia sorții: același Fetescu, nimeni altul decât interfața autorităților, este co-fondator al O.N.G.-ului „Institutul bunei-vecinătăți”. A cui bună-vecinătate? A Rusiei, de la care a împrumutat doctrina modovenismului politic? Sau poate a României și a Republicii Moldova, pe a căror limbă oficială o urăște de mama focului?

Refuzul nedisimulat al Ministerului Educației și Științei din Ucraina de a da curs cererilor a mii de părinți și profesori din regiunea Odesa va intra în istorie ca o pagină rușinoasă a unei etnopolitici subordonate exclusiv unor interese străine adevărului științific și ostile relațiilor de bună vecinătate cu România și Republica Moldova, care nu ostenesc să susțină Ucraina în plan internațional, iar mai aproape – în criza profundă a refugiaților. În cazul României vorbim și de prima țară care a ratificat acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Discursurile președintelui Maia Sandu și a premierului român, Florin Câțu, la Summitul din vara anului trecut al Platformei Crimeea reprezintă o altă dovadă de solidaritate deplină cu Ucraina. Este limpede că, a clama principii democratice, pe de o parte, și a promova vechile doctrine staliniste, pe de alta, nu face parte din repertoriul valorilor europene, consacrate de mai multe decenii, unde drepturile omului stau în capul mesei.

Și ne mai întrebăm: oare acest refuz este doar al Ministerului Educației și Științei din Ucraina sau și al patronilor săi ideologici/politici? Întrebarea nu este una retorică, întrucât, în caz contrar, ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba și vicepremierul Olga Stefanișina n-ar fi făcut declarațiile de recunoaștere (anume de către Ucraina și nu de către Ministerul Educației și Științei sau de către consiliile locale, după cum susține în cadrului litigiului pentru limba română în regiunea Odesa, aflat acum pe rol) a identității așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română.

Același Minister, din dorința de a-și camufla gandurile ascunse perseverează, emițând Ordinul 1201 din 17.09.2019, prin care aprobă lista de specializări în cadrul învățământului superior pentru cursurile de licență și masterat la specialitatea „Învățământ secundar. Limba și literatura română/moldovenească”, așa încât începând cu anul 2020 absolvenții facultății de filologie, secția română, de la universitățile din Ucraina obțin diplome cu specialitatea 014.027 „Limba și literatura română/moldovenească”. Și aceasta în condițiile în care niciuna din cele trei catedre (cabinete) de filologie română de la universitățile de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail n-a solicitat așa ceva. În plus, niciun student n-a făcut petiții pentru „limba moldovenească“. Sau poate Ministerul Educației și Științei nu face altceva decât să aducă la îndeplinire dispozițiile agronomului Fetescu ?

Premieră europeană: apelarea la instanță pentru denumirea corectă a limbii
În aceste condiții, neavând alte opțiuni și confruntându-se cu refuzul categoric al autorităților, reprezentanții părinților și profesorilor din 10 școli ale regiunii Odesa au sesizat Instanța de contencios administrativ din Kiev, solicitând obligarea Ministerului Educației și Științei din Ucraina să dispună trecerea la limba română de predare în cele 10 școli, precum și unificarea programelor de învățământ în școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de predare cu cele de predare în limba română.
În data de 23.03.2021 Instanța a admis cererea spre examinare, introducând în cauză, din oficiu, și școlile. Cererea este promovată și de către Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa. Iar Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a preluat acest caz spre susținere și monitorizare.
N-au întârziat surprizele, dar la ele ne vom referi mai jos. Deocamdată e bine de știut că, în așa-zisa limbă moldovenească se predă doar în zona separatistă a Republicii Moldova (ocupată de Rusia) și în .regiunea Odesa a Ucrainei. Iar unica catedră de „limbă moldovenească” din lume se află… la Tiraspol!
Dacă se mai deschide una la Odesa, cu agronomul Anatolii Fetescu, specialist în „limba moldovenească”, pe post de profesor, sau chiar șef de catedră, solidaritatea lingvistică ucraineano-transnistreană devine deplină și indestructibilă. Creat de odiosul regim stalinist odată cu nașterea artificială a RASS Moldovenești în anul 1924, promovat activ de Komintern, separatismul lingvistic moldovenesc este susținut artificial, spre a justifica existența așa-zisei „etnii moldovenești”, distinctă de cea română.
Dacă în cazul Federației Ruse lucrurile sunt limpezi, în cazul Ucrainei, care de opt ani se confruntă cu separatismul în estul țării, motivele promovării în continuare a unui neadevăr științific nu fac decât să-i compromită politica externă, în speță în relația cu România și Republica Moldova. Se pare însă că ținta acestei politici, care este divizarea comunității românești de cca. 500.000 de persoane și asimilarea cât mai grabnică a acesteia prevalează asupra oricăror altor obiective de politică internă corectă față de comunitate și, de politică externă, față de statele vecine, România și Republica Moldova. În timp ce întregul proces de învățământ din Republica Moldova se desfășoară, încă din 1991, în limba română, denumirea limbii de predare de predare în școlile din regiunea Odesa s-a modificat de 4 (patru) ori doar în opt ani (1992-2000), și anume : – în 1992, de la „moldovenească” la „română”; – în 1998, de la „română” la „română (moldovenească) ”; – în 1999, de la „română (moldovenească)” la „moldovenească (română)”; – în 2000, de la „ moldovenească (română)” la „moldovenească”.
Mai rar asemenea „performanțe” lingvistice. O babiloniadă adevărată !
Este o situație care frizează absurdul. Nu dispunem de date care să confirme că ceva asemănător s-ar mai fi întâmplat undeva vreodată pe mapamond. Dacă ar fi o carte Guinness a rușinii lingvistice, acest caz ar trebui plasat pe locul unu în clasament. Toate cele patru schimbări de limbă de predare în școli s-au făcut nu la solicitarea părinților sau a profesorilor, nici a directorilor de școli sau a consiliilor locale (care toate își declină prerogativele), ci pe cale administrativă, prin indicațiile inspectoratelor școlare, subordonate, evident, Ministerului Educației și Științei al Ucrainei și îndrumate – de cine credeți? – de o armată de sufleuri din umbră. Iar unii dintre directori, mai curajoși, doar dau din umeri și în șoaptă susțin că nu pot face nimic.

Niciuna dintre decizii nu s-a dat scriptic, toate fiind date verbal, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii fără decizii, pe ascunselea, prin indicații, înfricoșări, intimidări, constrângeri, fără nicio bază legală sau științifică. În alte timpuri autoritățile executau oameni, spălând urmele, mai recent este executată o limbă de patru ori, fără nicio urmă scrisă. Asemenea experimente și chiar sfidări la adresa unei întregi comunități sunt inacceptabile într-un stat de drept, în care respectul pentru demnitatea persoanei ar trebui să prevaleze. Este de notorietate destituirea, în 1999, a doamnei Zinaida Pinteac din funcția de directoare a școlii din Frumușica Veche, raionul Sărata, de facto pentru refuzul de a trece școala de la limba română la cea „moldovenească”, imediat „identificându-se” nereguli în procesul de învățământ, deși cu puțin timp înainte primise titlul de „Eminent al Învățământului din Ucraina”.

Noile dispoziții lingvistice, de regulă, erau precedate de întâlniri „metodice” ale profesorilor din regiunea Odesa cu agronomul Anatolii Fetescu, președinte al Asociației moldovenilor din Ucraina, fost viceguvernator regional, cureaua de legătură dintre autorități și corpul profesoral, dar și consoarta acestuia. Întâlnirile erau urmate de „indicațiile prețioase” de a trece de la o denumire a limbii la alta, în funcție de comandamentul politic al superiorilor. În mod paradoxal, ultimele trei treceri de la „limba română” la „limba română (moldovenească)”, apoi de la „limba română (moldovenească)” la „limba moldovenească (română)” și, în final, de la „limba moldovenească (română)” la „limba moldovenească” au avut loc în perioada imediată de după semnarea Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina. În prezent, același Fetescu dă în continuare indicații profesorilor din școlile cu „limba moldovenească” de predare din regiune cum ar trebui să se lupte… cu limba română. Și toate acestea, sigur, în văzul și cu susținerea deschisă a autorităților.

Acum însă, în cadrul procesului de judecată, ministerul care a operat aceste schimbări de limbă pentru școlile românilor din Bugeac se spală pe mâini și, de fiecare dată când răspunde la întrebările ce i se pun, mereu răspunde cu aceeași frază: „problemele generale privind stabilirea denumirii limbilor nu se află în competența Ministerului”. Când niciun părinte, niciun profesor, niciun consiliu pedagogic și niciun consiliu local n-au cerut schimbarea denumirii limbii în procesul de învățământ, aceasta s-a produs peste noapte, telefonic sau verbal, de patru ori, iar acum, când cvazitotaliutatea părinților, profesorilor și consiliilor pedagogice școlilor din Bugeac solicită fără echivoc trecerea la limba română, Ministerul … nu mai este competent, și îi direcționează pe toți … către consiliile locale. Deci, șoferii, plugarii, tractoriștii și micii afaceriști locali, de regulă de o altă etnie, în funcție dacă vor sau nu vor, ar trebui să decidă denumirea limbii unei comunități ! O adevărată scenă a teatrului absurdului s-a desfășurat recent la sesiunea unui consiliu local din regiunea Odesa, când 12 consilieri, de alte etnii, necunoscători ai limbii române încercau s-o convingă pe directoarea unei școli și reprezentantul părinților – care doreau din răsputeri să treacă în statutul școlii limba română ca limbă de predare – că denumirea corectă a limbii este moldovenească, nu română. Interesant, nu-i așa? Poate și da, dacă n-ar fi chiar tragicomic.
În fapt, Ministerul niciodată n-a fost solicitat să definească cum se numește limba românilor moldoveni din Bugeac, întrucât acest fapt era și este stabilit de două academii, de știință, de starea de fapt. Solicitarea a fost în sensul că Ministerul, ca for suprem în domeniul educațional, să dispună trecerea de la denumirea stalinistă a limbii la cea științifică, întrucât numai cu aprobarea acestuia se poate trece la limba română în procesul de învățământ.

În acest context apare paradoxal faptul că moldovenii din R. Moldova și regiunea Cernăuți timp de 31 de ani pot studia în limba română, iar cei din regiunea Odesa și regiunea separatistă transnistreană – nu. Este de notorietate faptul că limba română și grafia latină în regiunile Cernăuți, Transcarpatică și Odesa au fost acceptate începând cu anul de învățământ 1991/1992, simultan cu R. Moldova, nu prin vreo decizie a vreunui consiliu local, ci anume cu acordul inspectoratului școlar regional, evident avându-se consimțământul Ministerului. Faptul că trecerea s-a făcut fără vreo hotărâre scrisă ne-a fost recent confirmat chiar de inspectoratul școlar Cernăuți, precizându-se că în arhivele instituției nu s-a identificat o asemenea decizie.
Este relevantă, în acest context, declarația doamnei Maria Nicorici, primarul comunei Noua Sulița, care susține că „pe teritoriul primăriei locuiesc 23 de mii de persoane, dintre care 60% sunt moldoveni care vorbesc limba română”.
Dând dovadă de un cinism nedisimulat, Ministerul ucrainean de profil, deși, legal, este instituția centrală în sistemul instituțiilor de stat în domeniul educației și științei, face tot ce se poate împotriva cui? – împotriva a mii de elevi români din regiunea Odesa, care, lipsiți fiind de dreptul la învățământ în limba română, ca denumire corectă a limbii materne, sunt supuși unei discriminări etnico-lingvistice anume de către ministerul îndrituit cu protecția lor.
Fiind interpelat asupra competenței de luare a unei decizii privind trecerea de la așa-zisă „limbă moldovenească” la limba română de predare în școlile din regiunea Odesa, Ministerul de Justiție al Ucrainei, după cum era și de așteptat, ne-a direcționat, evident, către Ministerul Educației și Științei, ca for suprem al țării în domeniul educației.

Același Inspectorat școlar din Odesa, în răspunsul său (nr.02-04/290 din 01.03.2001) către unul dintre reclamanți, susține că „potrivit prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Educației a Ucrainei privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și liberă opțiune asupra limbii de predare, colegiul Ministerului Educației și Științei al Ucrainei, a stabilit denumirea materiei în următoarea redactare: „Limba și literatura moldovenească (română)”. Ce să înțelegem din tot jocul acesta?
Pe de altă parte, Departamentul Educație și Știință al regiunii Odesa, drept răspuns la solicitările noastre asupra celor patru modificări în denumirea limbii de predare în școlile din Bugeac, susține că… „ nu dispune de informații privind trecerea de la limba moldovenească de predare la limba română de predare, de la limba română de predare la română (moldovenească), de la română (moldoveneasc) la moldovenească (română), de la moldovenească (română) la moldovenească în școlile minorităților naționale din regiunea Odesa în 1992, 1998, 1999 și 2000” (răspunsul nr.871/02/52-02 din 23.02.2021).
În același răspuns însă, Departamentul precizează că, anume Ministerul Educației și Științei a aprobat programele la limba moldovenească, prin ordinele sale. Să vezi și să nu crezi! Deși într-un alt răspuns (nr.02-05/588 din 19.04.2001) al aceluiași Departament, vedem o altă abordare: „conform prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Ucrainei privind funcționarea limbilor, Legii Educației privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și opțiunea pentru limba de predare, inspectoratul pentru învățământ a stabilit următoarea redacție a limbii de predare în școlile unde învață elevii moldoveni: limba și literatura moldovenească (română). Opțiunea pentru limba de predare intră în competența adunării generale a instituției de învățământ”. O altă abordare, dar care nu face altceva decât să confirme regula.

Iar directorii de școli, fiind la cheremul șefilor, recunosc, care mai deschis care mai cu jumătate de gură, că nu pot face nimic, întrucât toate deciziile privind denumirea limbii de predare în școli se iau fără voia lor, a părinților sau a consiliilor pedagogice. Unii și-au declinat competența în materie către Minister și în punctele de vedere scrise adresate instanței de judecată.

Totodată, deciziile părinților și ale consiliilor pedagogice privind această problemă nu contează deloc. Nicio hotărâre din 2020 a consiliilor pedagogice de a reveni la limba română n-a fost luată în seamă, iar noile statute, aprobate recent de noile comune, ignoră în totalitate acest aspect. Una cer părinții și hotărăsc consiliile pedagogice și alta stabilesc consiliile locale, la recomandările primite de sus sau promovate prin intermediul „persoanelor de încredere”. Așa s-a întâmplat în mai toate școlile care acum se află în proces de judecată. Exemplificăm doar cazul școlilor din Frumușica Veche, Manjiu și Furatu, ale căror consilii pedagogice, pentru început au decis ca limba procesului de învățământ să fie cea română.
La momentul când directorii au solicitat ca și în statut să fie trecut acest aspect, primăria Petropavlovca le-a refuzat. Neavând o altă decizie, directorii au reformulat denumirea limbii de predare, numind-o „limba moldovenească/română”. Nici în această formulă denumirea limbii n-a putut să treacă, căci cei de la primărie n-au catadicsit să stabilească în statutul școlii denumirea limbii în care să fie predate materiile școlare. Iar pe site-ul de management al sistemului de învățământ al regiunii Odesa (od.isuo.org), subordonat Ministerului Educației și Științei, aceste școli apar deja cu limba ucraineană de predare, eventual „conform legii” sau „în limba minorității naționale” Un adevărat babilonism lingvistic politic ! Asta este realitatea!
Recent, la editura Bukrek din Cernăuți au apărut două dicționare – dicționarul ucrainean-român (cu un tiraj de 1564 ex.) și dicționarul ucrainean-moldovenesc (cu un tiraj de 277 ex.) – identice ca și conținut, cu același număr de pagini (320), recomandate cu generozitate de Ministerul Educației și Științei școlilor cu limba română de predare, și, separat, școlilor cu limba moldovenească de predare. Identitatea conținutului celor două dicționare, care se deosebesc doar prin titlul lor de pe copertă și tiraj, nu face altceva decât să dovedească netemeinicia doctrinei celor două limbi diferite, care în realitate sunt aceeași limbă cu două denumiri, una științifică și alta politică.
Cele două dicționare sunt identice chiar și prin greșelile care le conțin. Dar pentru Minister aceasta nu contează, după cum nu contează nici faptul că este nevoit să plătească de două ori același dicționar, ca și cum n-ar avea ce face cu banii – important este că se încadrează în tiparele politice de divizare a unei comunități, dictate de mai-marii zilei. Și mai ceva e de observat: dicționarele având un conținut identic, au traducători și redactori diferiți (!?). Debarasarea de trecutul totalitar nu-i ușoară… Numai că, pentru anul de învățământ 2022-2023, editura ministerului cerșește bani de la comunitate și nu de la minister pentru tipărirea manualelor destinate școlilor cu limba română și „moldovenească” de predare din Ucraina.
– Va urma –

Autor: Av. Dr. Eugen Patraș,
Sursa: art-emis.ro

NOTA
Eugen Patraș, este avocat, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți.

Un patent CIA, naţionalismul şi suveranismul sunt infiltrate de către serviciile secrete cu conspiraţii ieftine şi acuzate apoi de „conspiraţionism“, pentru compromitere şi distrugere.
Klaus Iohannis se „lupta“ în 2020-2021, în declaraţiile sale publice acuzatoare, cu naţionalismul românesc „conspiraţionist“. Asta făcea şi LARICS, „laboratorul“ public al serviciilor secrete româneşti.
Astfel, de exemplu, preş. Iohannis a spus personal în 27 ianuarie 2021 că România poartă „vina teribilă de a-şi fi asasinat proprii cetăţeni evrei şi romi“, când a cerut şi condamnarea neîntârziată a negaţioniştilor care „minimizează suferinţa victimelor Holocaustului“ (era pe rol atunci procesul colonelului Vasile Zărnescu şi preşedintele tării nu se dădea înapoi să-i ceară public condamnarea, încălcând Constituţia, care statuează separarea puterilor în stat).
Iohannis mai zicea atunci, textual, că „statul de drept se fragilizează cu fiecare întârziere a condamnării discursului negaţionist, cu fiecare teorie a conspiraţiei permisă a se rostogoli în spaţiul public, cu fiecare abdicare în faţa avalanşei de curente extremiste“.
Când au fost închise în 2020 de către statul român publicaţii on-line Justiţiarul, OrtodoxInfo ş.a., unele din acuzele aduse împotriva publicaţiilor de către Ministerul de Interne în adresa transmisă către ANCOM (aprobată de ministrul Marcel Vela), era, printre cele mai „grave“, şi aceea de „conspiraţionism“. Iar acest mecanism este deja folosit şi publicaţiile ţintă trebuie deci din timp intoxicate de către acoperiţii sistemului pentru ca să poată fi închise când se va da semnalul.
Ceea ce nu le convine lor ca opinie, mai ales adevărurile, deranjante când sunt spuse public, este „teorie a conspiraţiei“ şi le „fragilizează statul“, dar „Sintagma Teoria conspiraţiei este un termen promovat de CIA din 1964 pentru a-i discredita pe toţi cei care se îndoiesc de versiunea falsă a guvernului despre anumite evenimente…“ Roger Stone, politician american conservator de marcă.
CIA a reacţionat arătând că termenul e mai vechi, dar CIA a promovat termenul „teoria conspirației” într-un memoriu din 1967 (documentul Concerning Criticism of the Warren Report) în care îi discredita astfel pe criticii Comisiei Warren, ce ancheta oficial asasinarea președintelui. John F. Kennedy în 1963.
Pentru a compromite pe cei care dezvăluie conspiraţiile adevărate, au trebuit plasate în public, preferabil chiar pe site-urile naţionaliştilor, conspiraţiile ridicole, înadins fabricate pentru ca să se dovedească apoi cu uşurinţă ca fiind false. Astfel au vrut să inducă ideea că unii suferă de „teoria conspiraţiei“ (sau conspiraţionism) şi de aceea spun şi lucrurile care deranjează sistemul sau puterea.
Generalul în rezervă Teo Palade (fost locţiitor al Şefului Direcţiei Informaţii Militare din Marele Stat Major) spune că: „Conspiraționiștii sunt de mai multe feluri. Niciunul nu seamănă cu altul. Totul depinde de poziția socială, etică sau spirituală, pe care se află acela care îl descoperă pe conspiraționist…“
Încă de la definirea de către oamenii CIA-ului a „teoriei conspiraţiei“, se arată de către atacatorii deconspiratorilor că, deşi există alte explicaţii mult mai probabile, raţionale, pentru un eveniment, conspiraţioniştii văd numai conspiraţii ale unor grupuri puternice și sinistre în ele, căci „se bazează pe prejudecăți, convingeri emoționale şi dovezi insuficiente“ (Jovan Byford, Conspiracy theories: a critical introduction, 2011).
Cindy Otis, ex-analistă CIA, este o specialistă în „teoriile conspiraţiei“ care a scos chiar un ghid al „adevărului“ prin carte a lansat True or False: A CiA Analyst’s Guide to Identifying and Fighting Fake News, ceea ce arată cât de preocupată este CIA de compromiterea deconspiratorilor, acuzându-i de conspiraţionism ca formă de patologie. Iar când un serviciu secret se ocupă de aşa ceva, întreprinde şi operaţiuni murdare de intoxicare cu a ţintelor compromiterii cu false „conspiraţii“, uşor de desfiinţat.

VIM, un denigrator cu activitate din 2014 împotriva dlui profesor Ion Coja, care şi la ultimul târg de carte, din 2022, a scos o carte editată şi alcătuită de el, îndreptată împotriva „excepţionalismului românesc“ şi în care continuă să îl denigreze şi să îl atace pe profesorul Coja, a postat în 21 ianuarie 2023, la categoria „cauza naţională“ (românească) a blogului său, că
„Naţionalismul modern este deopotrivă strident şi paradoxal. În numele iubirii de ţară şi al exaltării sentimentului patriotic, noul agitator tricolor, derivat doctrinar din cele mai curioase teorii iraţionale, erodează şi distruge elemente identitate şi personalităţi istorice, totul pentru a apune în loc fantezii obscure şi periculoase“.
( https://terramirabilis.ro/cauza-nationala/ )
„Teoriile iraţionale“ acuzate de VIM (cunoscut şi ca „asociatul lui Emil Străinu“) sunt aceleaşi cu „teoriile conspiraţiei“ în viziune CIA-istă. (Emil Străinu a luat şefia Partidului România Mare în 2015, deşi aceasta se cerea public să fie asumată de dl. profesor Ion Coja; asociatul VIM al lui Străinu l-a defăimat pe ascuns şi atunci pe profesorul Coja.)
VIM este angajat în prezent (în afară că semnează cărţi împreună cu Emil Străinu, la care nu prea au muncit personal) de către trustul PressHub, „o platformă de presă creată de Freedom House România“ (în care este inclusă, mai nou, şi revista 22 a soroşistei GDS, dar, ca asociată şi beneficiară de fonduri, şi rezist-progresist macovista G4Media). Freeedom House este cea mai nocivă organizaţie din SUA (condusă de evrei holocaustologi), care acţionează în România împotriva naţionalismului autohton şi a suveranităţii României. Freedom House, angajată în 2005 de ministresa Justiţiei Monica Macovei, a desfiinţat practic Parchetul Naţional Anticorupţie ca parchet de acuzare a tuturor marilor infracţiuni (închizând prin presiune şi acuze aduse procurorilor români mari dosare penale precum dosarul FLOTA), şi a condus la transformarea acestuia într-un „DNA“, care îi acuză numai pe români, nu inculpă şi marile corporaţii care au furat pe rupte din România.
PressHub, unde e angajat la una din publicaţii denigratorul VIM al profesorului Ion Coja, a primit fonduri străine în 2022 (inclusiv de la ambasada SUA de la Bucuresti) de circa o jumătate de milion de dolari SUA, iar patroana trustului, Freedom House (condusă din SUA de evreii Michael Chertoff şi Michael J. Abramowitz), face şi sponsorizări pe programe separate şi individuale pentru jurnaliştii agreaţi.!?!

Constantin D.N.
Sursa: IonCoja.ro

Se apropie cutremurător de repede ”Noaptea cuțitelor lungi” în actuala coaliție de guvernare. Și, ca întotdeauna pe lumea asta, schimbarea șefilor ar trebui să fie din nou ”bucuria nebunilor”…

Numai că, ghinion, o informație de ultimă oră intrată în posesia noastră și confirmată din surse convergente de la vârful celor două mari tabere rivale de moarte din sistem arată că ”stabilitatea” este ordinul pe unitate pentru clasa politică! Sau cel puțin asta se intenționează, la acest moment.
Iar cum poporul cere ”sânge pe pereți”, la sfârșitul lunii mai vor avea loc ”sacrificiile” electorale inevitabile. Numai că vor fi unele pe persoane fizică, ci nu se va ajunge la un război deschis între principalele două partide de guvernământ, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat.
Mai ales că serviciile s-au implicat de această dată activ pentru ca situația politică de dinaintea ”Marii Rocade” din 25 mai să nu denatureze și să nu se ajungă astfel la o încă păguboasă ruptură totală la vârful Guvernului.
Astfel că serviciile au cerut ”curățirea” internă a celor două partide, până la anunțarea noului Cabinet, pentru a nu fi din nou nevoite să intervină prin deja ”tradiționalele” metode operative.

Thuma Hubert, cap de listă

Ce este drept, în interiorul Partidului Social Democrat încă se lucrează la negocierile purtate pentru numele grele ale social-democraților care urmează să fie abandonate pe ”frontul nevăzut” al acestui veritabil război informativ.

În schimb, liberalii au fost ceva mai ușor de urnit de către ”giranții” lor din sistem, astfel că deja s-a stabilit inclusiv cine deschide ”lista neagră” din PNL. Surprinzător poate pentru activul de partid, sponsorii politici și chiar unii ”novici” din zona gri a sistemului, ”cap de listă” fiind nimeni altul decât președintele Consiliului Județean Ilfov, Thuma Hubert.

”Copilul răsfățat” al taberei iohanniste din sistem suferind teribil în aceste zile nu doar pentru că ”focoasa blondă” directoare de Protocol la Aeroportului Otopeni a sărit în brațele pesedistului lui Grindeanu… Dar mai ales pentru că partidul ”se leapădă” de el! Tocmai acum, în prag de alegeri electorale…

Ceea ce sigur va deranja pe măsură și influenta grupare de sponsori din ”județul tuturor posibilităților financiare”. De la combinatorii imobiliari la cei politici…

Dar soarta lui Tuma Hubert pare a fi deja pecetluită. Acesta urmând a fi ”decapat” nu neapărat pentru propriile erori, ci mai degrabă ca un sever avertisment pentru ultimii iohanniști loiali din ”sistemul liberal”…

”La pachet” cu Iulian Dumitrescu

În susținerea acestei variante de lucru fiind cât se poate de relevantă și o altă decizie deja luată de către strategii acestei mișcări operative de ”schimbare a liniilor” în rândurile celor mai influenți lideri teritoriali liberali. Aceștia recurgând la o soluție de avarie pentru ca Thuma Hubert să nu facă scandalul mediatic de rigoare și să arunce din nou toată vina în spatele marelui său rival, Iulian Dumitrescu de la Prahova… Pentru că și acesta va fi ”ejectat” de PNL, ”la pachet” cu Thuma Hubert! Cu toate contractele de miliarde pe care le-a semnat pe bandă rulantă în ultima perioadă…

Adevărații ”băieți deștepți” ai sistemului împușcând astfel doi ”iepuri” dintr-o singură lovitură. Lucian Bode oricum nemaireprezentând vreun ”trofeu” la această oră. Mai ales că, dacă o mai ține mult ”langa” cu ”șantajul politic” al numirii la ANRE pentru a părăsi ”de bună voie și nesilit de nimeni” conducerea Ministerului Afacerilor Interne,  în loc de marșul de onoare al fanfarei militare acesta ar putea auzi direct ”zăngănitul de cătușe” al procurorilor anticorupție… Știe el prea bine sindicalisto – pălincarul cu studii terminate la peste 37 de ani, de ce!

PSD dă două pe MAE!

Presiunea pentru ”curățirea” aparatului de lucru crescând asupra Partidului Național Liberal nu doar din partea propriilor susținători din sistem. Dar și a aliaților de guvernare. Cei care intenționează să preia cu orice preț ”custodia” Ministerului Afacerilor Externe! Și când spun cu orice preț, mă refer inclusiv la cedarea a două ministere, în schimbul Externelor conduse încă la această oră de ”tehnocratul” Bogdan Lucian Aurescu. Cel de altfel atât de bine caracterizat dinspre tabăra pesedistă, după umilitorul eșec de la Consiliul JAI, drept ”adormitul de pe banca din spate a diplomației românești”.

Cum însă numele lui Titus Corlățean nu este în niciun caz cel real, vehicularea sa pentru a îl înlocui pe ”adormitul ” Bogdan Aurescu în fruntea Externelor poate fi cel mult o falsă pistă operativă. Drept urmare, rămâne astfel în picioare scenariul că PSD încearcă de fapt să deschidă o nouă ușă pentru intrarea în noul Cabinet Ciolacu, cel care se va forma pe 25 mai, a propriei ”artilerii grele”. Altfel fiind greu de ”socotit” de ce ar renunța Partidul Social Democrat la două ministere altfel mult disputate, doar pentru conducerea MAE…

SRI păstrează MAI. SIE preia MAE

Aceasta este ”rețeta succesului” pentru stabilitatea actualei coaliții de guvernare și după formarea viitorului Cabinet din 25 mai. Iar pentru radicalizații care ar sări din principiu ca arși cu privire la această delimitare strictă a sferelor de influență, trebuie precizat că nu noi am ”inventat apa caldă”. O astfel de împărțire funcționând de ani buni în toate statele avansate, cel puțin din punct de vedere al comunității de intelligence. Astfel că dacă PSD renunță la a ”băga bățul” prin gardul MAI și își proclamă ”hegemonia” doar asupra MAE, atunci sigur s-a bătut palma pentru ca ”Internele să fie Interne” și ”Externele să fie Externe”!

Prin aceeași modalitate  putând asista astfel și la o poziționare clară a singurelor servicii secrete care mai contează în România zilelor noastre pe ”linia frontului” politic, înainte de decisivul an 2024. Respectarea acestui ”deal” însemnând și că protagoniștii aflați de-a stânga sau de-a dreapta vor evita să se mai ”calce pe bătături”. Ceea ce pentru țară este bine! Dar, să nu ne amăgim, armistițiul nu poate dura decât până ce dinamica operativă va impune ”furarea startului” de către una dintre părți. Ceea ce, indiferent care va fi aceasta, va fi din nou rău penrtu țară… Colonie… Stat ocupat… Sau ce o mai ajunge România anul viitor…

Sursa: national.ro

Cam ăsta e patriotismul modern pe care îl sugerează directorul SRI Eduard Hellvig și numărul 2 din NATO, Mircea Geoană: patriotismul de 24, până la maxim 48 de ore. Atât a durat indignarea autorităților din România, în frunte cu Ciolacu, Grindeanu și Rareș Bogdan.
După ce BCR s-a trezit, peste noapte, cu câteva miliarde în minus de la companiile românești (de stat și private), iar OMV s-a plâns că nu mai sunt cozi ca altădată la stațiile Petrom, după ce șeful PSD a spus, răspicat, că vom răspunde cu aceeași monedă acolo unde interesele Austriei sunt explicite, a intervenit, ferm și la obiect, președintele Iohannis: băi, gata cu panarama! Ajunge!
Cancelarul austriac are perfectă dreptate. Îngrijorările domniei sale cu privire la migrația ilegală sunt legitime.
„Nu va exista un boicot la adresa Austriei din partea statului sau a autorităților publice”, a tunat locatarul de la Cotroceni, speriat de perspectiva unor exit-uri masive de la BCR.
Mai mult, Iohannis a respins cu hotărâre posibilitatea ca România să atace poziția Austriei la Curtea Europeană de Justiție.
Practic, prin atitudinea manifestată la Bruxelles, președintele nostru a dat de înțeles că merităm pe deplin să fim cârpa de șters pe jos a cancelarului Nehammer (altfel, un tip cu alură de interlop, căruia cu greu te-ai putea abține să-i tragi șapca pe ochi, după ce debitează inepții).
Cireașa de pe tort: autoritățile din România, miniștrii Bode și Aurescu, președintele însuși, nu simt vreo responsabilitate pentru rezultatul votului. „Mi s-a părut puțin ciudată vânătoarea de vinovați care s-a declanșat în unele medii. Vinovații nu se găsesc în București, nici în România”, a conchis Iohannis, care mai avea puțin și întindea arătătorul spre Vladimir Putin.

Pe undeva este de înțeles atitudinea președintelui. Mai are doi ani de tras la jug. Doi ani de muncă asiduă în folosul globaliștilor de la Davos. Pentru ca apoi să aștepte binemeritata recompensă, fie că vorbim despre bani cash (vezi milioanele câștigate de Boris Johnson din „discursuri”), premii internaționale (vezi doctorul Tony Fauci și alții ca el) sau funcții venite la pachet cu salarii și beneficii nesimțite (vezi Mircea Geoană).

Dacă globaliștii merită aplaudați pentru ceva, atunci cu siguranță vorbim despre modul în care știu să-și aprecieze oamenii loiali.
După modelul mafiei siciliene, evident.
Recenta intervenție brutală și dezonorantă a președintelui Iohannis nu va rămâne nesancționată la urne. Pentru că i-a deranjat până și pe votanții PSD și ai PNL, pro-europeni convinși.
Pe băieții și pe fetele cu două măști de protecție pe față și cu steagul Ucrainei la poza de profil.
Mai presus de toate, poziția președintelui României, lipsită total de demnitate, le transmite austriecilor un semnal cât se poate de clar: ne-ați tras-o-n gură ca la casa de cultură (vorba poetului), vă mulțumim tare mult și stați fără grijă.
Putem încasa astfel de umilințe și pe viitor, eventual înzecit. Nu vă faceți probleme, rămâneți la locurile voastre, afacerile Austriei în România vor prospera în continuare.
Pentru poza de Revelion, noi o să mergem la ski la bulgari. Revenim pe pârtia de 5 stele de la Kitzbuhel după 10 ianuarie.
Merită de subliniat, în context, viteza cu care „scriitorul și gazetarul” C.T. Popescu a sărit în sprijinul lui Iohannis, printr-o zicere antologică:
„Aș vrea să reamintesc cu mândrie celor care vor să-și ia țara înapoi că niciodată austriecii nu vor fi mai buni la furat decât noi”.
Dacă vă referiți la furturi din buzunare, în metrou, s-ar putea să aveți dreptate, domnule CTP.
Însă dacă trecem la chestiuni mai serioase, ca petrol, gaze naturale, cherestea, active bancare și multe alte bunuri de larg consum, atunci nu reușiți decât să confirmați zvonurile care circulă prin târg.
Și anume că ați îmbătrânit foarte urât.

Sursa: yogaesoteric.net
Sursa foto: INTERNET

O zi neagra pentru titularul de la Interne, dl. Lucian Bode
Comisia de etică a Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca a dat verdictul asupra tezei de doctorat a celui numit mai la deal: „lucrarea este profund viciata”…
Cu alte cuvinte, suspiciunile de plagiat se confirmă. Deci, jurnalista Emilia Șercan avea dreptate, la fel ca în alte cazuri celebre de plagiat…
Comunicatul public al comisiei numite este semnat de rectorul Universității „Babeș-Bloyai”, dl. prof univ. Daniel David. Ceea ce stârnește o mare nedumerire vizeaza un fragment din comunicat, în care dlui. doctor plagiator Lucian Bode i se recomanda îndreptarea părților viciate ca să-și indulceasca situația. Nicidecum vreo mențiune despre retragerea titlului de doctor!
Tarasenia este cu atât mai mare și mai nefirească, poate chiar hilară, în condițiile în care același „dottore” plagiator declara la un post tv., acum ceva vreme, despre un alt coleg de partid, ca „plagiatorii sunt hoti și că plagiatul este hotie”…
După logica volatilă a celor din Comisia de etică, un hoț condamnat definitiv și irevocabil nu mai este infractor dacă recunoaște ce a făcut și promite să îndrepte relele săvârșite.
Iata cum vedem la lucru atotprezenta înțelepciune populară: „Unde este minte multa/E și prostie cu carul!”.
Valabilă și în încercarea făcută de indrumatorul lucrării de doctorat, dl. prof. univ. Adrian Ivan, de a împiedica luarea în discuție a suspiciunii de plagiat, de către Comisia de Etică a Universității „Babes-Bolyai”, pentru lucrarea dlui. Lucian Bode, susținută în 2018.
Fără să fiu răutăcios, sper ca a înțeles și dl. rector Daniel David de ce universitatea ce o conduce nu se află între primele 1.000 de universități din lume.
Ranking-ul internațional acordă întîietate inovației și creativității, nicidecum plagiatorilor… Indiferent de rangul acestora!

Toma Pirau

*Cei 4.800 care au împărțit 2,4 miliarde de dolari, prăduiți de Securitate după uciderea lui Ceaușescu. Legătura cu Dan Voiculescu, Vîntu și frații Negoiță*

Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu și Robert Negoiță au beneficiat, după Revoluție, de „expertiza“ șefilor ICE Dunărea, care știau unde sunt „banii lui Ceaușescu“, scrie istoricul și cercetătorul Mădălin Hodor.
Apele tulburate acum câteva zile de Antena 3, care a generat reacția dură a lui Ion Iliescu după ce îl acuzase voalat pe acesta că ar fi furat rezervele valutare ale României din 1989, au dus la noi dezvăluiri de-a dreptul distrugătoare pentru milionarii care azi conduc din umbră țara. Istoricul Mădălin Hodor, cercetător la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), a dezvăluit în amănunt traseul prin care banii ICE Dunărea (unitate a Securității care filtra exporturile României) au ajuns în conturile oligarhilor reciclați după Revoluție în politicieni și oameni de afaceri.
Hodor descrie pe înțelesul tuturor procedeul prin care Securitatea făcea banii negri care nu intrau în conturile intreprinderilor de stat, ci în alte conturi, paralele. Indică în clar și beneficiarii: după Revoluție, ofițerii responsabili de ICE Dunărea și care știau în ce conturi sunt banii țării au ajuns să conducă firmele „oamenilor de afaceri“.
Printre cei nominalizați în clar de Hodor sunt Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu și frații Negoiță.
În total, scrie istoricul, 4.800 de „băieți deștepți“ și-au împărțit 2,4 miliarde de dolari – banii pentru care munciseră și trăiseră în privațiuni crâncene 23 de milioane de români.
Sumele fuseseră readuse din străinătate în fosta BRCE (rebotezată Bancorex după 1990) când s-a mai potolit vâltoarea Revoluției, apoi s-au acordat credite „către cine trebuie“ și care n-au mai fost recuperate niciodată.
Acela a fost punctul zero al corupției blestemate de care România nu reușește să scape nici azi, la 32 de ani după căderea comunismului.
Foștii securiști și activiști de partid, căzuți din mantia lui Ceaușescu, și-au împărțit rezervele valutare ale țării și azi conduc România alături de urmașii lor.
Întreaga vâlvătaie a plecat de la imprudența lui Mihai Gâdea, omul lui Dan Voiculescu. Acesta s-a apucat să spună la Antena 3 că despre miliardele dispărute ar trebui întrebat Ion Iliescu. Fostul președinte, acum în vârstă de 92 de ani, a reacționat imediat, pe blogul său, scriind că de fapt ar trebui ca Gâdea să întrebe „la o adresă mult mai aproape de Antena 3“, adică la Dan Voiculescu.
Mecanismul de devalizare a banilor României după căderea lui Ceaușescu, descris de istoricul Mădălin Hodor „Pentru ca aseară nu am apucat sa spun unele lucruri și pentru ca nu îmi place sa las subiectul în aer.
Câteva date concrete.
ICE Dunărea era organizata pe servicii, ca orice unitate a Securitatii. UM 0107 avea 6 astfel de servicii, fiecare serviciu corespunzând unei ramuri a economiei naționale.
În anul 1985 organigrama ICE Dunărea arata cam asa:
* Serv. 1 (MICM, vagoane, tractoare, autoutilitare etc) Arcom Autosport UniversalTractor Mecanoexport Uzineexport C.N.A Tehnoimport Romagrimex Romconsult
* Serv. 2 (MIMUEE, mașini-unelte, motoare electrice, aparataj electr., diamante sintetice, frigidere,televizoare) Electroexport Electronum MasiniExportImport Centr. Mas. Textile ICECoop
* Serv. 3 (MICh, îngrășăminte, PVC, azotat de amoniu) Chiminport Danubiana
* Serv. 4 (MIM, tabla, blocuri de aluminiu, otel, armament) Metalimport Terra Romtehnica
* Serv. 5 (MIU, confecții, tricotaje, articole casnice, marochinărie, sticlarie) Arpimex Confex Romanoexport Romsit Dunărea (a nu se confunda cu unitatea mare, diamante industriale)
* Serv. 6 (MILMC, cherestea, mobila, ciment, hartie) Tehnoforest Exportam Vitrocim Ielexim.”

Colonelul Constantin Anghelache, unchiul fraților Negoiță, conducea serviciul de Operațiuni Valutare Speciale al Securității „Fiecare serviciu din ICE Dunărea avea un off-shore prin care își desfasura activitățile comerciale. Contractele se făceau direct sau prin firmele off-shore create special. Valuta se muta prin conturi tranzitorii (numite TN). Majoritatea acestor conturi erau create prin BRCE (care va deveni după 1990 Bancorex)
ICE Dunărea percepea un comision pornind de la 4% pana la 14% pentru orice operațiune comerciala derulata prin ea. Aceștia erau efectiv banii Securității pentru ca ei se depunea separat în contul DSS deschis la BRCE.
Recompensa băieților sa își ia și ei ceva frumos. La ele se adaugau realizările propriului serviciu AVS (condus în 1989 de către Constantin Anghelache, unchiul fraților Negoiță) care se derulau prin conturi OV(S) (Operațiuni Valutare Speciale) La fel se proceda cu tranzacțiile comerciale pe care ICE Dunărea le făcea pe piata internațională.
Datorita faptului ca produsele românești erau tot mai proaste și tot mai greu de plasat pe piața (se ajunsese la bartere, dam tractoare în Egipt, luam zahar din Egipt și vindem în Filipine etc) Dunărea a început sa acționeze ca orice operator import-export pe piața internațională. Cumpăra și vindea de peste tot în lume. Orice fel de marfa. Sub embargo sau nu. Ilegal sau nu. Contra comision.
Aici pun evoluția realizărilor la export și a încasărilor ICE Dunărea (1983-1987)
Sumele sunt exprimate în sute de milioane dolari:
** 1983: Plan: 400, Realizat: 455,5
** 1984: Plan: 618, Realizat: 651
** 1985: Plan: 650, Realizat: 684,3
** 1986: Plan: 686, Realizat: 716
** 1987: Plan: 700, Realizat: 720
Încasări ICE Dunărea:
*** 1983: 309,6
*** 1984: 484,4
*** 1985: 556,8
*** 1986: 664,1
*** 1987: 665,1.”
Șeful ICE Dunărea a ajuns după 1990 coordonatorul firmelor lui Sorin Ovidiu Vîntu. Adjunctul său – director la Grivco-Voiculescu „În anul 1987 șeful ICE Dunărea era generalul locotenent Amohnoaie Epifanie, directori-adjuncți erau col. Bădița Gheorghe, col. Gavril Constantin, mr. Rotaru Constantin.
După 1990 generalul Amohnoaie va coordona firmele lui Sorin Ovidiu Vântu. Fostul sau adjunct, ajuns general SIE, Rotaru Constantin va ajunge director la Grivco-Voiculescu.
Pentru ca era nevoie de profesioniști și s-au împărțit sa ajungă la toată lumea. Și sa nu iasă conflicte. După ce a fost pitita în Romtehnica (pentru ca Securitatea trecuse la MApN) ICE Dunărea a fost desfiintata în aprilie 1990. Conturile și activele au rămas la BRCE (viitoarea Bancorex)
Banii din TN-uri, milioane de dolari, au rămas in TN-uri acolo pana când a trecut pericolul apoi au început să fie aduși usor-usor înapoi prin Bancorex. Și introduși în circuitul bancar intern.
Apoi au fost distribuiți către politicieni, securiștii rămași in servicii, oameni de afaceri prietenoși cu puterea, magistrați, polițiști, funcționari.

4800 de persoane au primit „împrumuturi” de la Bancorex.

Când Bancorex a dat faliment „creditele neperformante” generasera o pierdere de aprox. 2,4 miliarde.”
„De ce nu se fac anchete și nu se recuperează? Pentru ca toți au primit bani din banii respectivi și din banii care au fost făcuți ulterior cu banii respectivi“.
„Practic banii ICE Dunărea recuperați prin Bancorex și dati către toată lumea (cautati numele și veți vedea ca a fost efectiv Toată Lumea) au fost declarați „pierduți” 2,4 miliarde de dolari, aprox. 10% din PIB-ul României la data respectiva au fost trecuți la datoria publica. Pe care o plătim și astăzi cu toții. Asta în vreme ce populatia era bombardata cu povesti despre „conturile lui Ceauşescu” și aștepta cu sufletul la gura sa se recupereze banii din Congo sau Libia. Unii mai așteaptă și astăzi.
Sa nu credeți ca nu se știe. Toti știu.
De ce nu se fac anchete și nu se recuperează?
Pentru ca toți au primit bani din banii respectivi și din banii care au fost făcuți ulterior cu banii respectivi. Asta este de fapt sursa corupției în România. Asta este adevarata omerta.
Dincolo de orice partid, dincolo de orice guvern, dincolo de orice presedinte. Dincolo de orice stat. Mai puternica a fost si mai puternica va fi.
Unii s-au îmbogățit din banii munciți de 23 de milioane înainte de 1989. Și s-au mai îmbogățit încă o data și după 1990. Și normal ca astăzi își protejează averile și privilegiile. Și ii plătim noi și ii vor plăti copiii noștri. Restul este doar gargară.

Gabriel S.
Sursa: facebook.com

La sfârșitul lunii noiembrie, la un punct de control al trecerii frontierei ucrainene-maghiare, forțele speciale ucrainene au arestat un presupus agent rus chiar în momentul în care acesta încerca să treacă granița de stat.
Bărbatul era un fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei, care, potrivit declarației agenției de securitate ucrainene SBU, „a colectat informații clasificate despre conducerea și personalul agențiilor de aplicare a legii din Ucraina. Bărbatul plănuia să transfere personal datele Ambasadei Rusiei la Budapesta pe un Stick USB”.
Datele furate erau informații personale despre ofițerii agențiilor de informații ucrainene SBU și GUR, lideri ai mișcării Azov și despre personalul militar al brigăzii 72 mecanizate a Forțelor Armate ale Ucrainei. Cealaltă parte a datelor erau informații militare sensibile despre bazele armatei ucrainene, arsenalele, depozitele și locațiile acestora.

Canalele Telegram ucrainene care au postat filmări video ale arestării s-au concentrat în cea mai mare parte pe un detaliu neconfirmat: că agentul rus ar fi ascuns unitatea USB în anus. Cu toate acestea, cea mai interesantă informație din declarația SBU a fost despre rolul Ungariei și al ambasadei Rusiei la Budapesta, care se pare că era considerată de protagoniști drept un loc sigur pentru organizarea unor astfel de întâlniri.
Atitudinea pro-Kremlin a guvernului Viktor Orban – chiar și după invadarea Ucrainei – este bine cunoscută. Datorită dependenței Ungariei de combustibilii fosili din Rusia, Moscova a luat guvernul Orban ostatic.

Cu toate acestea, abordarea blândă a Ungariei față de o Rusie beligerantă a atins deja un nivel în care necesitățile economice, în special dependența sa de petrolul și gazele naturale rusești, nu explică în totalitate deciziile guvernului Orban. O abordare permisivă față de activitățile de spionaj ostile, încercările de a submina regimul de sancțiuni al UE împotriva Rusiei și încetinirea, dacă nu chiar împiedicarea răspunsurilor NATO, încep să creeze probleme vizibile pentru întreaga alianță occidentală.

UDMR, coloana a cincea a Rusiei din Guvernul României
Datorită ambițiilor revizionismului maghiar, a fost demarat Proiectul ”Minority SafePack” în anul 2011, la aproape 100 de ani de la adoptarea tratatului de la Trianon, o zi care a fost pentru maghiari una a doliului şi a revoltei. Totul s-a desfășurat sub stricta supraveghere a serviciilor secrete de la Moscova și cu sprijinul UDMR. Kelemen Hunor a executat perfect ordinele venite de la Kremlin, pentru a destabiliza România.
”Minority SafePack” a fost o iniţiativă destinată protejării regiunilor minoritare naţionale maghiare cu scopul ascuns de a oferi autonomie față de guvernele statelor suverane. Proiectul își propunea ca regiunile în care maghiarii sunt majoritari să își obțină singure fondurile europene fără a mai depinde de guvernele statelor suverane. Guvernul Viktor Orban l-a însărcinat pe Laszlo Petsy să coordoneze campania de strângere de semnături ”IRDALA.HU”, supravegheat din umbră de avocatul familiei Orban, Istvan Bajkay, iar în România șeful campaniei de mobilizare pentru strângerea semnăturilor a fost Kelemen Hunor, președintele UDMR. La această acțiune a mai participat și Consiliul Național Secuiesc.
Laszlo Petsy a vizitat mai multe state europene pentru a obține numărul de semnături, dar cel mai vizitat stat a fost Rusia. A ajuns la Moscova de trei ori pe durata campaniei, acesta fiind surprins la hotelul Marriot cu Irina Romanova, o specialistă în comunicare care lucrează pentru FSO (Serviciul Federal de Protecție), serviciul secret care asigură paza Kremlinului și a președintelui Vladimir Putin, respectiv pentru televiziunea de stat Russia1 și alte instituții importante ale statului rus. Firma Romanovei se ocupă cu publicitate, consultanță și campanii media online, exact ce avea nevoie Laszlo Petsy pentru a-și promova campania în România în rândul etnicilor maghiari. Având în vedere numărul de semnături strânse în România, a reușit să obțină ce și-a dorit.
Nu este doar un trădător ucrainean întâmplător care încearcă să transmită informații clasificate manipulatorilor săi ruși din Budapesta, care vede Ungaria ca un refugiu sigur.
Pe 10 noiembrie, împreună cu grupul ucrainean OSINT Molfar, Balkaninsight a dezvăluit detalii despre legăturile maghiare ale familiei șefului de spionaj rus Serghei Narîșkin. Molfar a obținut un document oficial despre adresa de domiciliu din Budapesta a fiului lui Narîșkin, Andrep, care, împreună cu soția și copiii săi, au obținut rezidența în Ungaria prin controversatul sistem de vize de aur aș Budapestei. Această viză este valabilă nu numai pentru Ungaria, ci și pentru restul spațiului Schengen din interiorul UE.
Adresa de domiciliu a lui Andrei Narîșkin a fost înregistrată pe proprietatea companiei unui om de afaceri care „este prieten de mai bine de zece ani” cu Antal Rogan, șeful Cabinetului Primului Ministru Orban.
Rogan nu este doar în prezent cel mai puternic membru al cabinetului lui Viktor Orban, dar este și ministrul responsabil cu supravegherea agențiilor de securitate națională din ce în ce mai puternice și politizate ale țării, inclusiv agenția de contrainformații însărcinată să urmărească spionii ruși.
Mai interesant, o declarație oficială a biroului cabinetului lui Orban a dezvăluit că contrainformațiile maghiare au descoperit riscuri de securitate națională asociate cu fiul lui Narîșkin abia în 2020 – la patru ani lungi după ce Serghei Narîșkin a devenit șef al SVR, Serviciul de Informații Externe al Rusiei. Contraspionajul maghiar a încercat apoi să retragă familiei permisul de ședere în Ungaria. Cu toate acestea, din cauza recursurilor din partea mambrilor familiei Narîșkin și a procedurilor îndelungate în instanță, revocarea încă nu este în vigoare. Aceste dezvăluiri au arătat încă o dată cât de puțin le pasă agențiilor de securitate națională din Ungaria de infiltrarea Rusiei.
Și acesta nu a fost singurul caz îngrijorător din ultimele luni. În martie, Balkaninsight a dezvăluit, de asemenea, că hackerii ruși care lucrează pentru FSB și GRU au pătruns în rețelele IT și comunicațiile interne ale Ministerului de Externe ungar în mai multe rânduri cel puțin din 2012. Guvernul lui Viktor Orban nu a dezvăluit niciodată public aceste incidente, în ciuda gravității lor. Acesta din urmă este demonstrat de faptul că cel mai recent hacking rusesc a avut loc la mijlocul anului 2020 și a rămas o infestare activă chiar și la multe luni după începerea războiului din Ucraina în februarie 2022. Aliații Ungariei au fost nedumeriți de slaba – sau mai precis non- existenta – reacție a guvernului maghiar la activitățile de hacking.
A existat o altă măsură pe care guvernul lui Orban a decis să nu o ia împotriva Rusiei, chiar și după începerea războiului. În timp ce aproape fiecare stat membru al UE a expulzat spionii ruși care operau sub acoperire diplomatică, Ungaria a optat să nu urmeze exemplul.

Secretele UE și NATO, la cheremul rușilor
S-ar putea argumenta, scrie publicația, că depinde de guvernul ungar să urmeze tipul de politică pe care și-o dorește față de Rusia, chiar și atunci când vine vorba de a decide cum să reacționeze la activitățile de spionaj ostile de pe teritoriul său – sau chiar în cadrul unuia dintre ministerele sale. Cu toate acestea, în calitate de membru UE și NATO, orice amenințări la adresa securității naționale a Ungariei sunt, de asemenea, amenințări la adresa întregii alianțe occidentale.
De exemplu, spionii ruși care lucrează sub acoperire diplomatică la Budapesta nu vizează neapărat țara gazdă cu tot felul de operațiuni de informații. Este un modus operandi cunoscut al informațiilor ruse că își plasează ofițerii de informații în alte țări, nu acolo unde își desfășoară activitatea de fapt. În acest sens, rolul Ungariei este mai degrabă de hub logistic regional, de unde se organizează și se desfășoară operațiunile împotriva țărilor vecine – în primul rând Balcanii.
Aceasta înseamnă, de exemplu, că folosesc Ungaria pentru a închiria mașini, a înființa case sigure sau pentru a face schimb de informații și bani. Fostul ofițer militar austriac și spion rus Martin Muller obișnuia să se întâlnească cu legptura sa în orașul Heviz, în timp ce doi agenți GRU care au aruncat în aer un depozit de muniții din Vrbetice, Republica Cehă, s-au oprit. în drump, la ambasada Rusiei din Budapesta.
Hackerii ruși care s-au infiltrat în Ministerul de Externe al Ungariei nu au accesat doar informații legate de Ungaria. În primul rând, au pătruns și în rețeaua de comunicații interne securizată numită Rețeaua străină protejată (Vedett Kulugyi Halozat) a MAE din Ungaria, unde sunt transmise în mod regulat materiale NATO și UE cu clasificare „restricționată” și „confidențială”. În al doilea rând, au folosit computerele infectate pentru a lansa noi atacuri –deghizate în adrese IP guvernamentale maghiare – împotriva SUA.
S-ar putea crede că, după expunerea tuturor acestor riscuri la adresa securității naționale a UE și NATO, guvernul ungar ar încerca să supracompenseze – sau cel puțin să-și liniștească aliații în orice mod posibil. Dimpotrivă.
Cu două săptămâni înainte de declanșarea războiului, pe 10 februarie, ministrul maghiar de externe Peter Szijjarto a refuzat public să accepte mai multe trupe NATO în Ungaria, împiedicând o încercare comună menită să descurajeze Rusia. Szijjarto a susținut că astfel de întăriri ar contribui doar la escaladarea tensiunilor; în schimb, el a cerut „comunității internaționale să facă tot posibilul pentru a evita o întoarcere la Războiul Rece”.
În cele din urmă, Ungaria a fost de acord să primească mai mulți soldați NATO, dar invazia începuse deja. Cu toate acestea, guvernul lui Orban a refuzat în mod deschis să acorde orice fel de sprijin militar Kievului, nu doar excluzând ajutorul direct pentru trimiterea echipamentului militar maghiar, ci și interzicând transferurile de arme care traversează teritoriul Ungariei către Ucraina.
Guvernul lui Orban blochează reuniunile la nivel înalt Ucraina-NATO la nivel ministerial din 2018. Pretextul a fost că Ucraina nu respectă drepturile minorităților, inclusiv cele ale comunității maghiare din regiunea transcarpatică, iar aceasta este o modalitate prin care Ungaria încearcă să facă presiuni pentru ca Kievul să schimbe cursul.

Așa că nu a fost surprinzător faptul că Ungaria a fost, de asemenea, una dintre cele două țări din Europa Centrală și de Est – cealaltă fiind Bulgaria – care nu a sprijinit candidatura Ucrainei la NATO într-o declarație comună recentă semnată de președinții din aceste state. Cel mai recent, Ungaria a respins participarea deplină a ministrului ucrainean de externe Dmitro Kuleba la o reuniune a miniștrilor de externe ai NATO de la București, șocând mulți aliați.
Deloc surprinzător, apartenența la NATO a țării parțial invadate pare în prezent aproape imposibilă. Pentru Ucraina, apartenența la UE și o cooperare mai strânsă cu blocul comunitar este mult mai probabilă. Cu toate acestea, Orban are un răspuns și la aceste eforturi: tocmai a refuzat să sprijine un plan al UE de a oferi Ucrainei 18 miliarde de euro asistență bugetară anul viitor.
Ultimele mișcări perturbatoare ale lui Orban ar putea schimba jocul într-un mod diferit, dacă vor face alianța occidentală să accepte în sfârșit că Ungaria a devenit cea mai slabă verigă a NATO.

Sursa: patriotnews.ro

Probabil v-a ajuns la ureche povestea atacării soţului lui Nancy Pelosy de către un „radical de dreapta”, care a intrat peste bietul octogenar aflat acum în spital. Izbucnirea unui asemenea scandal acum, înainte de alegeri, pare cusut rău cu aţă albă. Doar că treaba e mai împuţită decât pare. 
Goarnele de serviciu au urlat împotriva „extremiştilor MAGA”, care ar fi transformat ţara în haos. Omul care-a atacat „bietul octogenar”, spune presa mainstream, ar fi fost unul dintre cei care consideră că alegerile i-au fost furate lui Trump. De aceea, chiar şi Biden a intervenit spunând ceva de genul că „încă mai sunt oameni care cred asemenea prostii”.
Treaba însă, aşa cum ne-a obişnuit presa mincinoasă, stă fix pe dos. Imaginea care însoţeşte articolul de faţă prezintă casa atacatorului. După cum limpede puteţi observa, într-un copac tronează steagul LGBT.
De asemenea, la un geam, pe o foaie A4, scrie „Black Lives Matter”.
Ce să spun? Pare fix tipul conservatorului, susţinător al lui Trump, nu-i aşa?
Pentru ca circul să fie complet, fix de la poliţie aflăm că individul e un nudist cunoscut de către poliţişti.
Şi, mai mult, când a sunat la 911, soţul lui Pelosi – lăsat de „atacatorul feroce” să meargă singur la baie – le-a spus celor de la telefon că „pe atacator îl cheamă David şi este un prieten”.

Staţi să punem toate cap la cap întrucât mai e ceva: la momentul venirii poliţiştilor, Pelosi era strâmb de beat, aşa cum e mai mereu.
Publicului din România – şi unei pari părţi din publicul american – nu îi sunt cunoscute picajele bahice ale lui Paul Pelosi.
Individul care acum zace în beciurile poliţiei, nu era un necunoscut, ci un prostituat, care-i oferea servicii sexuale bătrânului curvar. Practic, toată cearta dintre ei este una cât se poate de banală. Şi, ca să mai completăm puţin portretul „extremistului de dreapta”, vă voi mai spune că ultima afiliere politică a individului este cea de membru a Partidului Verde, adică fix ecologiştii care sunt aliaţi ai lui Nancy Pelosi.
Iar de trăit, acesta trăia din confecţionarea de „bijuterii din cânepă”. Înţelegeţi singuri despre ce cânepă e vorba.

E uşor de înţeles că avem de-a face cu o nouă mostră a puterii post-adevărului. Minciuna de cea mai joasă speţă ne face vieţile praf.
Aşa cum javrele de la CNN – alături de haita din media oficială condusă de „mâna unică” – au condus o campanie mincinoasă împotriva lui Trump, exact la fel fac şi acum, gonflând un banal scandal dintre soţul cel beţiv al lui Pelosi şi curva sa masculină.  Nu, nu-i niciun extremism de dreapta! E pur şi simplu ceea ce se vede cu ochiul liber!

Dan Diaconu
Sursa:

Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com/2022/

Dacă ești un consumator bun și credul al mass-mediei mainstream, probabil că iei drept dat că hackerii ruși reprezintă cel mai mare pericol pentru specia umană din istoria planetei noastre.
Sau asta, pe locul doi sunt hackerii chinezi. Sau poate nord-coreenii? Meh, orice.
Ideea este că amenințarea reprezentată de acești războinici cibernetici umbriți (oricine ar fi ei) este atât de mare încât nicio cantitate de spumă la gură, hiperbolică, catastrofism de la sfârșitul zilei din partea capetelor vorbitoare de la televizor și a marcajelor albastre pe Twitter și think tanking cu tweeteruri adânci nu este prea mult.
Da, chinezii se infiltrează în sistemele informatice ale corporațiilor noastre pentru a ne fura toate secretele industriale! Cum altfel ai putea explica faptul că înfricoșătoarea armată chineză se laudă cu atât de multă tehnologie americană recondiționată?
Și da, rușii intră în rețea electrică. Cum altfel ai putea explica faptul că întreruperile de curent sunt din ce în ce mai frecvente în lumea occidentală?
Și bineînțeles că nord-coreenii au piratat Hollywood-ul! Cum altfel ai putea explica mizeria absolută care este pompată în gâtul publicului în numele „divertismentului” în aceste zile?
De fapt, așa cum știm deja prea bine noi, devotații respectuoși ai decanilor digitali, este chiar mai rău decât atât. Acești criminali informatici cretini nu se mai mulțumesc doar să pirateze computerele noastre centrale și să ne exfiltreze datele prețioase. Nu, în această eră a războiului informațional, războinicii răi ai rețelei mondiale sunt acum angajați în operațiuni psihologice împotriva noastră, răspândind în mod activ informații greșite, dezinformate și defectuoase pentru a ne deforma mințile inocente cu fapte care ne sunt incomode despre elitiştii din establishment.
Așadar, în mijlocul acestei hiperventilații isterice asupra hoardelor de războinici cibernetici care ne atacă din toate direcțiile, crezi că ar mai fi mare lucru dacă o instituție jurnalistică venerabilă precum, să zicem, „Democrația moare în Washington”.
„Darkness™” Post a publicat o poveste în care recunoaște cu bucurie că cea mai mare armată de soldați psihici de pe internet din lume este de fapt trimisă de SUA, nu-i așa?
Cu siguranță ar fi demn de mai mult decât o mențiune trecătoare în spatele ziarului dacă companiile de rețele de socializare ar șterge armata de activi falși a armatei americane și Pentagonul ar desfășura o „investigație” falsă în această chestiune pentru a-și acoperi posteriorul, nu ar fi aceasta normalul?
Ei bine, ghici ce? Este exact ceea ce se admite acum și probabil că nu ați auzit nimic despre asta, nu-i așa?
Să corectăm deci asta.

POVESTEA
Indiferent dacă sunteți un consumator de media mainstream sau alternativă, veți fi auzit până acum totul despre marele pericol al epocii noastre: dezinformarea online. La urma urmei, tocmai am trăit trei ani de isterie de stabilire din cauza faptului că Ionelii și Ionelele obișnuiți (și chiar Ionestii!) au îndrăznit să folosească internetul pentru a răspândi adevărul despre escrocheriile guvernamentale.
Chiar și înainte de această ultimă rundă de delir de „dezinformare COVID”, am auzit de ani de zile că democrația însăși era atacată de ciberdeleuți ruși care au postat meme-uri pe Facebook în valoare de sute de dolari. („Nu vă gânditi la alegeri!”)
Spectatorii atenți ai MSM vor fi observat totuși mici crăpături în fațada acestei narațiuni propagandistice particulare.
Există scandalul Scary Poppins, de exemplu, în care administrația Biden a încercat să numească binecunoscutul răspânditor al dezinformarii și susținătoarea cenzurii, Nina Janckewicz, ca șef al „Consiliului de guvernare a dezinformației”, numit înfricoșător consiliu.
Sau există parada aparent nesfârșită a propagandiștilor din instituție, a răspânditorilor de dezinformare și a mincinoșilor de-a dreptul care își folosesc capitalul politic pentru a da forță pentru legile de cenzură din ce în ce mai draconice, într-o încercare nesfârșită de a-i reduce la tăcere pe cei care și-ar evidenția minciunile.
Într-adevăr, până în acest moment este aproape imposibil pentru orice observator obiectiv să nege că întregul stabiliment înnebunit din cauza „dezinformarii online” este:
• o proiecție de către aceleași personalități, care se fac vinovate de răspândirea unor astfel de informații greșite; și
• o scuză convenabilă pentru a-și cenzura criticii.

Deși s-ar putea să o fi ratat dacă ați clipit în timp ce vă derulați prin fluxul de știri săptămâna trecută, aceiași repetitori batjocori care tocmai și-au petrecut ultimul deceniu creând o sperietură roșie neo-McCarthyistă din cauza hackerilor ChiCom/Best Korea/Russkie tocmai au recunoscut că cel mai mare furnizor de informații proaste, greșite și dezinformate online este . . .
. . . (ești gata pentru asta?) . . .
. . . guvernul SUA!
Uimit? Nu cred.

Mai exact, un nou raport de la prietenii noștri de la „Washington Post” dezvăluie că Pentagonul „a ordonat un audit amănunțit al modului în care se desfășoară războiul informațional clandestin după ce marile companii de rețele sociale au identificat și au luat offline conturi false suspectate a fi conduse de armata americană. cu încălcarea regulilor platformelor”.
Raportul este o smenuire, desigur. El indică un raport Graphika/Stanford lansat în august trecut, care, într-o schimbare revigorantă de ritm, a luat tipul de prostii din diagrama de dispersie care este folosit pentru a conecta site-uri precum “The Corbett Report” la magazine „extremiste” și la operațiuni de influență străină și a folosit în schimb acea metodologie pentru a dezvălui un grup de conturi de social media suspecte pro-occidentale.
Cercetătorii Graphika/Stanford au descoperit „o rețea interconectată de conturi pe Twitter, Facebook, Instagram și alte cinci platforme de socializare care au folosit tactici înșelătoare pentru a promova narațiuni pro-occidentale în Orientul Mijlociu și Asia Centrală”.
Aceste conturi păreau să fie angajate într-o „serie de campanii ascunse pe o perioadă de aproape cinci ani, mai degrabă decât într-o singură operațiune omogenă”. Deși unele dintre aceste operațiuni au fost legate de un program de propagandă online al Comandamentului pentru Operații Speciale din SUA, numit „Inițiativa Web Trans Regională”, despre care a fost raportat pe scurt acum un deceniu, celelalte conturi au fost implicate într-o „serie de campanii ascunse de origine neclară”.
Cel mai recent raport al “Washington Post” ne informează că „Casa Albă și unele agenții federale” „și-au exprimat îngrijorarea crescândă cu privire la încercarea de manipulare a publicului de către Departamentul Apărării de peste ocean” și investighează problema.
În timp ce raportul original Graphika/Stanford nu acuza în mod direct armata americană că controlează sau desfășoară rețeaua de conturi de socializare „pro-occidentale”, sursele anonime ale “Washington Post” spun că „Comandamentul central al SUA se numără printre cei ale căror activități sunt supuse controlului”.
Citind printre rânduri, nu este greu de înțeles de ce “The Bezos Post” „raportează” această poveste: cercetători din afara au descoperit o rețea de dezinformare online administrată de guvernul SUA, Pentagonul derulează o „investigație” falsă, astfel încât să poată inevitabil concluziona că nu au greșit cu nimic, iar publicul rămâne cu impresia că acest „scandal” a fost vorba despre o campanie de propagandă „de peste mări” perfect legală (dacă îndoielnică din punct de vedere moral).

Va urma

Autor: James Corbett
Traducere: CD
Sursa: IonCoja.ro

„Niciodată în ultimii ani, pe scena politică mondială nu a existat un personaj atât de controversat și greu de citit precum Giorgia Meloni. Un amestec bizar de „Antisistem” și Om al Sistemului.
Avertizam în urmă cu câteva zile că nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece după alegerile din Italia.
Însă nici nu o putem minimaliza victoria lui Meloni, privind-o ca pe o simplă „cârtiță” a Sistemului. În plus, asupra ei (și a întregului viitor guvern) va exista presiunea uriașă a Poporului italian.
Dacă acesta nu va constata că Meloni a produs o schimbare REALĂ, că i-a înșelat așteptările, lucrurile vor degenera cu siguranță într-o explozie socială cu efecte incalculabile.
Italia, a treia economie a UE, este deja o bombă cu ceas.
Iarna de coșmar care se anunță – cu-ale ei trei crize puse una peste alte – energetică, inflație, foame – face situația și mai explozivă.
Excepționalul ziarist care este Pepe Escobar a realizat cea mai bună analiză a peisajului post-electoral din Italia pe care am citit-o”.
Spune Adrian Pătrrușcă care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews:
Este ispititor să vezi în rezultatul alegerilor de duminică un grup de alegători lansând un bol uriaș cu papardelle și cu tocăniță de mistreț în feța euro-oligarhiei toxice ne-alese care tronează la Bruxelles.
Ei bine, nu e chiar atât de simplu.
Sistemul electoral italian se bazează pe coaliții. Troika de centru-dreapta Meloni-Berlusconi-Salvini a obținut o majoritate solidă în ambele Camere ale Parlamentului.

Giorgia Meloni conduce formațiunea Fratelli d’Italia (Frații Italiei).
Faimosul Silvio „Bunga Bunga” Berlusconi conduce Forza Italia.
Iar Matteo Salvini conduce La Lega.

Clișeul vehiculat în cafenelele Italiei este că victoria Giorgiei a fost floare la ureche. La urma urmei este blondă, cu ochi albaștri, minionă, plină de viață, șarmantă. Și, în plus, un excepțional comunicator.
Exact opusul lui Mario Draghi, partener Goldman Sachs și șef al Băncii Centrale Europene, care seamănă foarte bine cu unul dintre acei împărați sângeroși din perioada Romei decadente.
În timpul domniei sale de prim-ministru, a fost copios luat peste picior – în afara cercurilor progresist-finanțiste – ca liderul „Draghistanului”.
Pe frontul financiar, Christine Lagarde, această entitate din altă lume, zeița pieței, echivalentul post-adevăr al Oracolului din Delphi, pune pariu că premierul Giorgia va merge mai departe cu vechea strategie: stimulente fiscale finanțate pe credit.
Ceea ce va duce la o explozie a datoriei (deja colosală, de 150% din PIB). Plus o prăbușire a euro.
Marea întrebare este cine va fi viitorul ministru de Finanțe italian? Partidul Giorgiei nu are pe nimeni cu competența necesară pentru asta.
De aceea, candidatul preferat va fi „aprobat” de grupul obișnuit de suspecți ca un fel de contabil al unui „Draghistan light”. Apropo, Draghi s-a și declarat „gata să colaboreze”.
Cu excepția minunățiilor gastronomice, viața în cea de-a treia economie a UE este o mare problemă.
Perspectivele unei creșteri pe termen lung sunt ca un miraj saharian. Italia este extrem de vulnerabilă pe piețele financiare. De aceea, o vânzare masivă în viitor pe piața obligațiunilor este practic o certitudine.
În cazul unei – inevitabile – bătăi financiare în cușcă între Team Giorgia și Christine „look at my new Hermes Scarf” Lagarde de la BCE, Banca Centrală Europeană va „uita” să cumpere obligațiuni italiene și atunci, „Auguri!”.

Bun venit la o nouă rundă a crizei datoriilor suverane în UE!
În timpul campaniei electorale, agila Giorgia a promis în mod repetat să țină datoria masivă sub control.
Acest angajament a fost cuplat cu mesajul necesar pentru a liniști cripto-Stânga progresistă și pe patronii ei neoliberali: sprijinim NATO și trimitem arme în Ucraina.
De fapt, toată lumea – de la Giorgia la Salvini – sprijină înarmarea, semnând o scrisoare în precedenta legislatură, valabilă până la sfârșitul lui 2022.
Cum era de așteptat, sfera atlanticistă progreso-neoliberală spumegă de furie față de ascensiunea unei Italii „post-fasciste”: of, tipii ăștia votează tot timpul greșit!…
Mulțimea dezorientată a ONG-urilor arată cu degetul spre ultimul val populist. Habar n-au măcar ce înseamnă „populist”.
Dar nu se pot isteriza prea tare din cauza Giorgiei, dat fiind că aceasta este un produs al Institutului Aspen.
Giorgia reprezintă un caz complex. Fundamental, ea este o „atlanticistă”. Urăște UE dar adoră NATO.
Și-ar dori să submineze Bruxelles-ul din interior, dar să se asigure că UE nu taie acele fonduri cruciale pentru Italia.
Așa că îi aduce la turbare pe „experții” cripto-Stângii americane, care o acuză că este în cel mai bun caz „semi-fascistă” – deci mult mai periculoasă decât Marine Le Pen și Viktor Orban.
Apoi, i se iartă rapid păcatele pentru că, măcar la nivel verbal, se proclamă a fi anti-Rusia și anti-China.
Dar și în acest caz ispita de a o pune la zid este exagerată: la urma urmei, ea este apreciată de Steve Bannon, care declara în urmă cu opt ani: „dacă găsești o figură rezonabilă să o pui în fruntea dreptei populiste, câștigi cu siguranță”.
Mai are și o companie îngrozitoare: Berlusconi este respins de americanii progresisto-neoliberali ca o „conservă a lui Putin”, iar Salvini ca un „instigator naționalist”.
Este imperativ să adoptăm o doză serioasă de realism pentru a ne putea face o imagine clară despre Giorgia. Să apelăm deci la un excelent intelectual torinez, Claudio Gallo, care beneficiază și de avantajul de a fi departe de ceața toxică a presei mainstream italiene, fieful redutabilei familii Agnelli/Elkan.
Iată câteva aprecieri ale lui Gallo.

Despre popularitatea Giorgiei:
Sprijinul de care se bucură „în rândul muncitorilor este o realitate. Se poate vedea în fiecare sondaj. Totuși, aceasta nu este o tendință nouă și a început în perioada lui Berlusconi. Încă de atunci, clasa muncitoare a început să voteze cu partidele de dreapta. Dar cred că nu este doar o tendință italiană. Dacă te uiți la Franța, majoritatea reprezentanților clasei muncitoare tradiționale au votat cu Le Pen, nu cu partidele socialiste. Este o tendință europeană”.

Despre „agenda Draghi”:
„Vă puteți imagina ce tip de guvern am avut până acum, cu Troika europeană întruchipată într-o singură persoană: Mario Draghi. A promovat cele mai brutale reforme economice inspirate de Bruxelles, cum ar fi flexibilitatea maximă și austeritatea fiscală. Acestea sunt măsuri care afectează în principal clasa de mijloc și pe cei săraci (…) Guvernul Draghi a redus cheltuielile sociale cu 4 miliarde de euro în primul an și cu alte 2 miliarde în anul următor. Aceasta înseamnă că vor fi disponibili 6 miliarde de euro mai puțin pentru sănătate în doi ani. Au fost tăieri și în educație. Sondajele arată că peste 50% dintre italieni NU l-au susținut pe Draghi și programul său. Draghi provine din sectorul cel mai puternic al societății: cel bancar. În presa italiană corporatistă e practic imposibil să găsești critici la adresa acestei agende”.

Despre posibilele „jocuri” ale lui Berlusconi:
„Are o popularitate destul de mare. Este acreditat cu circa 8% din voturi. După atâția ani și atâtea probleme în justiție, este enorm. (…) La câteva luni după alegeri, ne putem imagina o situație în care Meloni este obligată să demisioneze deoarece nu poate gestiona iarna grea (costul exorbitant al vieții, tulburări sociale). Va veni momentul pentru o Grosse Koalizion care să salveze țara, iar Berlusconi, cu puternicul său discurs pro-NATO și pro-Europa, e pregătit să își joace cartea. Berlusconi va fi cheia viitoarei coaliții. Este mereu gata să facă orice compromis”.

Despre „instigatorul” Salvini:
„Este liderul unui partid foarte divizat. A avut o agendă foarte populistă, dar la vârful formațiunii lui poți găsi unele figuri de tehnocrați, ca Giancarlo Giorgetti, un aprig apărător al intereselor Confindustria din Nordul Italiei. Salvini a pierdut consensul în sânul bazei sale electorale, iar Meloni a furat din voturile sale, împreună cu Mișcarea 5 Stele. Partidul său este divizat între vechi politicieni care visau la o federație, pentru a mări autonomia regiunilor din Nord, și alții, mai apropiați de dreapta lui Marine Le Pen. Este un amestec volatil”.

Despre „presiunile” asupra Giorgiei:
„Presiunea problemelor economice, a inflației, a prețului gazelor etc., o va face probabil să demisioneze pe Meloni, care este un politician dur, dar mai puțin experimentat în chestiuni de stat. În Italia este un impas politic; ca peste tot în Occident, democrația nu funcționează în mod corect. Toate partidele sunt aproape la fel, cu câteva diferențe cosmetice; oricine poate forma o coaliție cu oricine, fără nici o grijă privind valorile sau principiile”.

„Cât se schimbă lucrurile…”:
„Omul din spatele politicii externe a Fraților Italiei este un fost ambasador în SUA și Israel, Giulio Terzi di Sant’Agata. Nu văd în ce mod opiniile sale diferă de cele ale lui Draghi. Același background neoliberal și atlantist, același CV tehnocratic. Meloni capitalizează doar de pe urma faptului că nu a participat la ultimul guvern, chiar dacă nu propune nicio alternativă. Meloni repetă că nimic nu se va schimba; vom trimite arme și bani (Ucrainei).
Ea trimite multe semnale către NATO și UE că pot conta pe ea în materie de politică externă. Lucrurile sunt foarte diferite față de acum câțiva ani, când Meloni a scos o carte în care afirma că trebuie să avem relații bune cu Putin și să construim o nouă ordine europeană.
Acum, poziția ei este total schimbată. Vrea să fie considerată ca un viitor premier demn de încredere. Însă sondajele arată că între 40 și 50% dintre italieni nu agreează ideea trimiterii de arme și bani Ucrainei și susțin toate măsurile diplomatice care pot pune capăt războiului. Criza costului vieții va consolida această poziție în rândul populației. Când nu îți poți încălzi casa, toate se schimbă”.
Nimeni nu a pierdut bani pariind pe oligarhia UE, care se comportă mereu ca o bandă de pungași, aroganți, încăpățânați, pe care nu i-a ales nimeni.
Aceștia nu învață niciodată nimic. Și întotdeauna dau vine pe oricine altcineva decât pe ei înșiși.
Urmându-și instinctele, Giorgia are o șansă bună să îi îngroape și mai mult. Este mai calculată și mai puțin impulsivă decât Salvini. Nu se va amesteca în treburile ministrului ei de Finanțe – care va trebui să negocieze cu BCE.
Dar rămâne o „semi-fascistă”, deci Bruxelles-ul îi va vrea capul – sub forma unei tăieri a creditelor bugetare ale Italiei. Acești eurocrați nu vor îndrăzni să o facă împotriva voinței Germaniei și Franței.
Și asta ne duce la configurația politică a Consiliului European – extrem de antidemocratic.
Partidul Giorgiei este membru al grupului Conservatorilor și Reformiștilor europeni, care are doar încă doi membri: premierii Poloniei și Cehiei.
Grupul Socialiștilor și Democraților numără șapte membri. La fel și în cazul Renew Europe (foștii „liberali”): aici intră și președintele Consiliului European, supremul mediocru Charles Michel.
Partidul Popular, de centru-dreapta, numără șase membri. Aici este inclusă și Ursula „Bunicul a fost nazist” von der Leyen, dominatrix sadomaso care stăpânește peste Comisia Europeană.
De fapt, prima bătaie în cușcă între femei la care vom asista este cea dintre Giorgia și dominatrix Ursula.
Fanfaronada mediteraneeană contra Teutonilor tehno-barbari
Cu cât Bruxelles-ul o va hărțui mai mult pe Giorgia, cu atât aceasta va contraataca, având în spate întregul sprijin al legiuniilor Romane post-adevăr: alegătorii italieni.
Luați-vă Negroni și sprițul Aperol. Începe „lo Spettacolo”!

Sursa: anonimus.ro

Ce-am avut şi ce-am pierdut.
Ce aiurea e mâncarea în Olanda! Și în tot vestul. Numai Italia se salvează, în rest numa’ carton, ca și ăla din care se confecționează cofrajele de ouă. Pământul e și el vai de steaua lui! Ce au vesticii e din furat – colonii și teritorii de la vecini – e la mintea cocoşului.
De ce au colonii? Pentru că s-au dus peste alții la furat, că acasă nu aveau. Românii au avut, așa că au stat cum stau și azi: ca tâmpiții și proştii, ca să-i jefuiască străinii!
Ce e istoria? O poveste cu tâlhari și criminali, aia este! De la Troia, la Războiul din Golf, același rahat: expediții de jaf. Acum câteva sute de ani, vesticii trebuiau să meargă pe mare la furat, azi ne aduc nouă rahaturi pe uscat și cică-s de mâncat… Niște mizerii, dar musai să plătești firma, brandul.
Cum sună, de pildă: „Cârnați de Turingia”? Au! O mizerie! Dintr-un porc românesc nu poți să faci așa ceva nici din greșeală. Nici un amărât de cartof pai nu au ăia pe acolo – zici că-s peleți. De ciolan afumat nici nu au auzit. Ca urmare, fasolea lor – insipidă oricum! – devine inutilizabilă.
Așa că, mi-am făcut o listă cu ce trebuie adus din România în vestul cel civilizat! Niște zeci de kg de cartofi, 200 kg de burtă de vită, 200 kg de ciolane afumate, saci de mere, ceapă – groaznic! – oală Kuhta, de presiune, morcovi, 30 cutii brânză Năsal (net peste orice au ăștia!), 30 bucăți de brânză Homorod, 500 metri liniari de cârnați, un braț de salam de Sibiu, o canistră de țuică de prune, 50 de table de slănină și… mai văd eu.
Și îmi bag… în dietele lor de figuranți, de hoți, de zgârciți, care ambalează fiecare cartof în parte, îi dau o denumire pompoasă și de fapt e net inferior celor care se aruncau în spatele aprozarelor lui Ceaușescu!
Dar… nu ei, „civilizații”, sunt proști! Românii sunt proști. Au vrut „o țara ca afară” – ca afară o să fie!
Băi mototolilor, fosta armată română cânta : „Nu vom ceda o palmă de pământ, chiar de vom intră-n mormânt!” E cel mai bun pământ din lume. De aceea își rescriu istoria toți vecinii noștri, ca să pună laba pe el – și nu numai vecinii. Care parteneriat, care prieteni? Aiurea!
Vine pămpălăul ăla de Charles și își pune ceapă aici și face dulcețuri din fructe adevărate!
Fosta monarhie, aia de-a abdicat pe la pa’șepte, e prezentă și ea aici la furat. Și românii?! Românii… ciotcă la șaorma cu de toate. Stau cu mâna la cosor.
Păi mă, teritoriul acesta este absolut vital! Cică „lapte din Alpi” – un pișat. Vorbe, reclamă!
Imperiul Roman a venit aici pentru că-și băteau unii călători gura: „În Dacia curge lapte și miere, iar vesela e din aur.”
România există ca țintă fixă pentru orice altă țară sau concern multinațional, nu există prieteni în jocul profiturilor la nivel mondial. Vacă de muls, atât și nimic altceva. NI-MIC! Mai mult, țara e locuită de proști ușor de păcălit și manevrat. Să fii popor sărac într-o țară ca România, în mod cert nu meriți ceea ce ai!
De ce, m-a întrebat un marinar, deși are ieșire la mare, România nu a însemnat mare lucru în istoria navigatorilor și a vaselor de tot soiul? Căci, în afară de pânzarul moldovenesc, el alte corăbii românești nu știa. Nu galere, nu caravele, nu bricuri, fregate, goelete, baleniere, crucișătoare sau cuirasate, nu portavioane, etc. – nimic în afară de bărci de pescuit și plute pe Bistrița!
Caravelele portugheze și spaniole au mers la furat până în America. Vikingii au tras la ramele drakkarelor, mânați de foame, tot până în America. În 1722, olandezii au descoperit Insula Paștelui și au sărbătorit asta măcelărind populația! Evident, primii invadatori planetari sunt englezii. După care vin spaniolii, portughezii, francezii, turcii…
Toți cei care aveau flote. Istoria i-a înregistrat ca descoperitori, dar descoperirile au fost doar inerente în goana lor lacomă după bogățiile lumii. În realitate, mergeau la furat! Toată istoria navală este un concurs pentru supremație și descoperirea de noi rute comerciale. Mulți și-au frânt gâtul. Olandezii au fost printre cei mai temerari – au forțat Novaia Zemlea (Nova Zembla, cum spun ei) pierzând navele şi întorcându-se acasă doar cinci la sută, după ani şi ani, pe o rută reușită doar peste 200 de ani, de către un spărgător de gheaţă atomic.
Dracii de englezi au înhățat 60% din uscat, la un moment dat, iar asta nu demult. FOAMEA ȘI LĂCOMIA! Mergeau la furat și spaniolii, nu pentru a face pe bunii samariteni, chiar dacă-și cărau și preoții misionari după ei.
Românii aveau, de aceea nu se omorau cu navigația. Neamurile care nu aveau ieșire la mare și nici mâncare, dădeau buzna la vecini. Am intrat noi peste careva? Niciodată! Pentru că aveam de toate! Ehei, acu’ s-a rezolvat, nu mai avem!
Așa că… n’șpe milioane de români și-au luat lumea în cap și sunt ba la muncă, ba la furat, ba la ucis prin Afganistan (în cârdășie cu alți hoți!) sau înrolați în Legiunea Străină.
Mecanismul jafului este simplu: orice neam, care întrepătrunde alt neam, vine la furat! Toți hoții au aceeași vrăjeală, ca englezii în India: cică aduc civilizația. Aiurea, au venit să fure! La noi, indiferent că au fost habsburgii și apoi austro-ungarii (care mai sunt încă!), că au fost turcii sau grecii din Fanar, că au fost nemții și pe urmă rușii, aceeași situație: toți au venit la furat! Până și bulgarii au venit la ciupeală pe aici de-a lungul istoriei. Dintre vecini, numai sârbii au avut ce le trebuia, așa că măcar ei ne-au lăsat dracu’ în pace.
Adrian Cosmescu